Povestea de la sfarsitul lumii 3

Pe masura ce inaintam prin Tara de Sus, ma apropiam cu pasi repezi de cea de-a 700-a intoarcere a lui Gjibrail, ale carui cuvinte imi tulburasera mintea. Incepusem sa tremur, incepusem sa am indoieli. Daca nu voi gasi in 2 ani? Maestrul m-a trimis pe Pamant cu un scop! De ce n-a vrut sa mi-l dezvaluie? “Scopul calatoriei tale se va lamuri pe parcurs!” Si uite c-am ajuns sa ma invart prin niste strazi inguste in speranta ca se va lamuri ceva. Am fost trezit din starea in care ma aflam de doua suflete care m-au luat pe sus. Curiozitatea si spiritul de aventura m-au caracterizat intotdeauna. Dar poate ca tocmai aceste doua calitati aveau sa-mi aduca sfarsitul. Nu aveam sa stiu de unde imi va veni sfarsitul , cu atat mai putin incotro ma duceau cele doua suflete.
La inceput m-au tinut strans, dar au lasat-o mai moale cand au vazut ca nu ma opun. De ce m-as fi opus la urma urmei? E adevarat ca eram luat ca din oala din gandurile mele, din indoielile mele. Dar sa fiu optimist! Destinul imi intinsese o mana, ba nu, chiar doua! Le-am zambit celor doi, dar niciunul nu parea sa ma bage in seama. Privirile le erau indreptate inainte, ca un magnet.
In fata noastra se inalta un templu. Cand am ajuns la prima trerapta, mainile m-au eliberat. In acelasi moment o usa s-a deschis, parca invitandu-ma sa intru. Am urcat treptele si mai temator decat atunci cand fusesem luat pe sus de suflete. Au fost cele mai grele trepte din viata mea! Pe la jumatate am privit inapoi. Sufletele erau tot acolo si fixau din priviri usa templului!
Am intrat! Usa s-a inchis in urma mea cu un zgomot asurzitor! Am avut totusi curajul sa arunc o privire in jurul meu: in centru, undeva jos, se afla altarul, iar langa el ma astepta un suflet cu mult mai intunecat decat cele doua care ma luasera pe sus. Banuiam ca este preotul templului. Ca sa ajung la el, trebuia sa cobor treptele pe care, mai devreme, le urcasem. “Sunt pericole pe care nici nu le banuiesti! Asa ca fii intotdeauna vigilent!” Cuvintele Maestrului imi veneau acum in minte ca un sfat ironic. “Prea tarziu, Maestre!” i-am raspuns in gand, cu o voce tremurata.
Preotul m-a invitat sa trec printr-o poarta. Era neagra ca smoala! Atunci m-am rugat Celui de Pretutindeni sa nu fie ultimii pasi pe care ii fac. Aveam o misiune de indeplinit, chiar daca nu stiam care!
In cele cateva secunde cat am stat sa ma rog, mi-au venit in minte cuvintele lui Gjibrail: “Bine ai venit in Tara de Sus! Esti liber sa cunosti orice casa si orice suflet! Dupa a 700-a intoarcere a mea, vei parasi Tara de Sus!” Ma agatam de ultimele cuvinte ca de o promisiune. “Viata mea nu se opreste aici” mi-am zis si am pasit prin acel intuneric desavarsit. Pentru o fractiune de secunda, mi-am retrait viata in sens invers: vantul Gjibrail, prima intalnire cu sufletele, cuvintele Maestrului, ucenicia, copilaria, nasterea. Am scos un tipat in care erau adunate spaima, teama de moarte si indoiala privind misiunea mea, un tipat care a rasunat in tot templul, un tipat care m-a facut sa deschid ochii pe care ii inchisesem, fara sa-mi dau seama, cand pasisem in intuneric.
-Fii binevenit, suflet ratacit! mi-a raspuns preotul
-Dar unde ma aflu? Si cum se face ca inteleg ce spuneti? am intrebat eu plin de uimire
-O sa stai 2 ani in Tara de Sus! s-a apropiat de mine: Dar nu ai dreptul sa pui nicio intrebare! s-a apropiat si mai mult si m-a privit fix: Ai inteles?
-Da, am raspuns incurcat
Privirea lui tinea loc de orice raspuns. Dar, totusi, aveam sa incalc aceasta regula in a 512-a zi, cand misiunea mea incepe sa capete forma

Povestea de la sfarsitul lumii 2

Prima data cand am venit pe Pamant m-am oprit in Tinutul de Sus, in care am stat 2 ani, adica 700 de batai ale vantului Gjibrail. Stiam ca o sa intru pe Pamant, stiam despre cele 3 tari si despre suflete. Maestrul meu imi spusese ca toate sufletele care intra pe Pamant urmeaza acelasi traseu pe care aveam sa-l fac eu si anume dinspre Tara de Sus inspre Tara de Jos. Dar oricate sfaturi as fi primit, oricat mi-as fi exersat imaginatia(de care nu duc lipsa, slava Celui de pretutindeni) tot as fi ramas surprins. Intunericul de care m-am trezit inconjurat in Tara de Sus imi provoca o senzatie de cald si o stare de liniste. Ochilor mei nu le-a fost greu sa se acomodeze cu ceea ce vedeau pentru ca, in tara lui Ridvan, intunericul seamana cu o noapte cu luna plina. Numai ca aceasta comparatie nu este prea buna. Sa va explic de ce. Pentru oamenii de astazi lumina lunii alunga intunericul, bezna. Pe atunci lumina inca nu exista. Nu era decat intuneric care se raspandea pe intreg pamantul, dar nu uniform, lasand Tara de Sus si, aveam sa aflu mai tarziu, Tara de Jos in semiobscuritate. Imagineaza-ti un soare care produce intuneric. Cu cat te departezi, cu atat intunericul se rarefiaza. Daca te apropii, nu mai vezi absolut nimic. Dupa 700 de batai ale lui Gjibrail urma sa ma apropii, ca orice suflet pornit in pelerinaj, de Tara de Mijloc. Dar sa revin la prima intalnire cu sufletele din Tara de Sus. Aratau exact ca oamenii, doar ca nu aveau trup. Nu aveau toate aceeasi culoare, ci erau mai multe nuante de gri. Sufletele evoluate(preotii si conducatorii) erau de un negru pur, asta fiind valabil si pentru celelalte 2 tinuturi. Emanau “culoarea” exact ca o aura; emanau de fapt intuneric, mai negru sau mai gri, mai mult sau mai putin, in functie de nivelul de evolutie al fiecaruia. Al doilea lucru care m-a surprins in Tara de Sus a fost vantul Gjibrail. La putin timp dupa ce am sosit, a inceput sa adie un vant dinspre Sud. Era rece si mirosea a matraguna. Iti venea sa te tii de nas si sa te adapostesti. Dar n-am facut-o. Imediat sufletele s-au aplecat in directia Sud ca pentru rugaciune. Fara sa-mi dau seama m-am aplecat si eu, numai ca imi tineam capul ridicat spre cer in speranta ca voi avea ce vedea. Intotdeauna am fost curios si, indraznesc sa spun, curajos. Desi statura mea m-ar contrazice in ultima privinta cel putin. Dar mai ales in acele clipe, cand vantul se apropia inevitabil, nu m-am simtit mai mic decat ceilalti. In momentele importante din viata mea am reusit sa tin de fiecare data capul sus. Pentru curajul, curiozitatea, ambitia si, de ce nu, statura mea, maestrul m-a trimis pe Pamant. Si am vazut un dragon care acoperea cerul cu aripile sale. Era complet alb si insotit de o muzica divina. Bataile aripilor sale(pe care n-o sa le uit niciodata) nu m-au inspaimantat. In schimb m-au facut sa plec privirea in pamant. Imi era rusine, simteam ca n-am voie sa privesc aceasta minune. Si atunci am auzit o voce care mi-a spus in limba pe care o stiam de cand m-am nascut: “-Bine ai venit in Tara de Sus! Esti liber sa cunosti orice casa si orice suflet!” Vantul s-a oprit pentru cateva clipe si a reinceput sa bata, de data asta in sens invers, adica dinspre Nord. Nu mai era nici frig si nici mirosul aceal de matraguna. Am inteles atunci ca Gjibrail se intoarce in Sud, de unde a inceput. Ultimele sale cuvinte au rasunat in urechile mele nu ca o porunca sau o amenintare, ci ca vocea Celui de pretutindeni, voce pe care n-ai cum s-o ignori, asa cum nu poti fugi prea mult de tine: “-Dupa a 700-a intoarcere a mea vei parasi Tara de Sus!”

Povestea de la sfarsitul lumii

“Pamantul era pustiu si gol; peste fata adancului de ape era intuneric, si Duhul lui Dumnezeu se misca pe deasupra apelor.”(Facerea, Cap 1 Lumina)
“El a facut intunecata noaptea si a scos la iveala lumina Sa; si pamantul dupa aceea l-a intins.”(LXXIX Sura celor ce smulg) Se spune ca lumina ar fi aparut dintr-un capriciu al intunericului, o mica scapare, un “accident” fericit pentru intreaga omenire ce avea sa vina. Si daca n-a fost asa?! Si daca totul se datoreaza numai unui suflet ratacit care si-a urmat chemarea?! Trebuie sa ma credeti! N-aveti cum sa nu ma credeti! Pentru ca am fost acolo! Si AM VAZUT cu ochii mei pentru prima data!
Demult, Pamantul era inconjurat de apa si de …intuneric. Sufletele, care nu capatasera inca trup(asa cum ii stim noi astazi pe oameni), locuiau in cele trei tinuturi: Tinutul de Sus condus de Ridvan, Tinutul de Jos condus de Malik si Tinutul de Mijloc condus de printul Intunericului Aku, tinuturi legate intre ele printr-un pod pazit de preotul cu trambita, Israfal. Intre cei 3 conducatori se ducea o lupta crancena castigata de cele mai multe ori de Aku. Dar indiferent de tinut, indiferent ca erau printi, preoti sau simple suflete, peste toti batea acelasi vant la intervale regulate: dinspre Tara de Jos inspre Tara de Sus si invers. Era vantul Gjibrail. Dupa el se ghidau, isi organizau timpul si viata toate sufletele. Cel putin asa am crezut pana in al saselea an al vizitei mele prin cele 3 tinuturi.

Bella luna

Azi dimineata am iesit sa beau o cafea. Localul era pustiu la acea ora matinala. Dupa vreo 10 minute, la masa alaturata s-a asezat o doamna. Parea obosita si nelinistita. I-am zambit. A incercat sa schiteze un zambet timid drept raspuns. M-a privit pentru cateva clipe, dupa care a chemat chelnerul. I-a spus ceva la ureche. Dupa alte 2 minute a venit la masa mea si mi-a cerut voie sa se aseze. S-a prezentat, dar numele ei nu-mi spunea numic. N-am vorbit despre vreme, nici macar despre suferinta care i se citea pe chip. N-am facut decat sa ne privim unul pe altul. La un moment dat a izbucnit in plans. Am luat-o in brate si atunci am simtit ca o cunosteam dintotdeauna. S-a desprins din bratele mele, a platit nota pentru ceea ce consumase si, fara sa priveasca inapoi, a plecat. Dintr-o data s-a facut intuneric. Cineva mi-a spus demult o poveste. Eram imobilizat intr-un pat. Pereti albi, totul alb si o umbra aplecata spre mine. Plangea. Dupa ce s-a mai linistit, a inceput sa-mi spuna povestea. Totul a redevenit negru si atunci am adormit. Chelnerul m-a batut usor pe umar si m-a intrebat daca mai vreau ceva. L-am intrebat daca stie cine este doamna care tocmai plecase. A ras, dupa care si-a cerut scuze. Mi-a spus ca doamna e fosta mea sotie si ca ne intalnim la aceeasi masa de 2 ori pe saptamana. Am ramas surprins, dupa care a inceput sa-mi povesteasca viata mea. Sunt bolnav. Asta o stiu de ieri. Ce nu inteleg este de ce toata lumea imi reaminteste asta.

Iadul de la capat

Cineva mi-a spus demult o poveste. Nu mai stiu nici cine nici ce poveste. Dar mi-a placut. Si pentru ca mi-a placut am adormit. Nu-mi amintesc visul, dar a fost ceva frumos cu siguranta. Dimineata m-am trezit transpirat. Si m-am imbolnavit. Asta mi-a povestit medicul care m-a vizitat ieri dimineata. E tot ce a reusit sa scoata de la mine in sedinta de hipnoza pe care am inteles ca o repeta in fiecare saptamana. Sunt bolnav si asta tot ieri dimineata am aflat-o. Se pare ca pentru mine in afara de prezent nu exista decat ziua de ieri si ziua de maine. Nimic altceva. Restul e invaluit intr-o ceata prin care nu vad nimic si prin care, de azi, nici nu-mi mai doresc sa vad ceva. Viata imi place asa. Aseara am stat de vorba cu o vanzatoare cam o jumatate de ora ca sa-mi explice ce gust are un mar. A ras. Am intrebat-o de ce rade. Mi-a spus ca-mi stie povestea. Eu i-am raspuns ca n-o stiu. Mi-a spus niste lucruri ciudate, dar interesante. Mi-a venit sa rad. Cred ca prin ceata am intrezarit ceva. Pentru prima oara nu sunt obligat sa-mi povestesc viata. O fac altii pentru mine. Nu mai spun ca azi dimineata au venit la mine 3 persoane: un baiat si doua fete care mi-au povestit acelasi lucru pe care l-a facut vanzatoarea ieri. De data asta plangeau. Mi-au spus ca sunt copiii mei. Pentru prima oara i-am vazut plangand. Si-au cerut scuze ca nu au putut sa vina sa ma vada cu o zi inainte. Nu am cum sa fiu suparat. Cred ca sunt fericit.

Absurdul

CAP 2 : ABSURDUL

Două atitudini diferite, două personaje : un condamnat la existenţă şi un condamnat la moarte. Unul iubeşte natura ( Meursault ), celuilalt îi provoacă greaţă (Roquentin). Într-un articol despre „ Greaţa “, Camus îi reproşa lui Sartre dezgustul existenţei: „ tot trăind împotriva curentului, întreaga fiinţă e cuprinsă de un dezgust, de o revoltă, iar revolta trupului este tocmai ce se numeşte greaţă.” 1Nu despre “revolta trupului” este vorba în „ Străinul “, ci despre o revoltă a sufletului. Dacă la sfârşit Roquentin găseşte o cale de salvare, lui Meursault ghilotina nu-I lasă nici măcar gândul că ar putea scăpa într-un fel. Împotrivirea în faţa morţii, starea de revoltă nu durează decît câteva momente pentru că îi ia locul absurdul. Pentru Roquentin absurdul vine ca o „ iluminare”, provocîndu-I greaţă. Pentru Meursault absurdul este confruntarea dintre conştiinţa lui şi lumea iraţională. Camus nu vede absurdul ca pe un scop, ci ca pe un punct de plecare2. Oricum nu spre o altă lume pentru că „ nu există decît o singură lume “, cea prezentă. Dacă totuşi ar fi să-şi imagineze o altă viaţă, Roquentin ar vedea-o ca pe o viaţă în care ceilalţi să-şi amintească de el, iar Meursault „ o viaţă în care aş putea să-mi amintesc de aceasta de aici”3. Pentru Roquentin existenţa lui Dumnezeu e înşelătoare, iar pentru Meursault a-l accepta pe Dumnezeu înseamnă să ajungă la un compromis, să ( se) mintă. Nici unul nu se lasă înşelat şi amândoi merg mai departe spre un alt început ( sau poate acelaşi): Roquentin spre Paris, Meursault spre ghilotină.

2.1. Un om singur

Acesta este începutul, începutul unui scriitor. Nu ştim dacă viaţa lui Antoine
Roquentin s-a schimbat, dar ştim că ultima lui dorinţă, aceea de a se salva sriind un roman, s-a îndeplinit. I-au îndeplinit-o editorii, cei care I-au găsit şi publicat caietele. Primul pas spre această salvare îl făcuse Roquentin însuşi: „ cel mai bine ar fi să notez evenimentele zi cu zi. Să ţin un jurnal ca să mă lămuresc.”1 Este stabilit de trei ani în Bouville, după ce călătorise în Europa Centrală, în Africa de Nord şi Extremul Orient, pentru a-şi încheia cercetările asupra marchizului de Rollebon. Roquentin trăieşte singur, “ complet singur “, însă nu reuşeşte să renunţe complet la oameni. Are nevoie de ei pentru a se salva: „ Dar eu rămâneam prea aproape de oameni, la suprafaţa singurătăţii, hotărît să mă refugiez în mijlocul lor în caz de alarmă.”2 Comunică foarte greu cu lumea şi, de cele mai multe ori, nu prin cuvinte, ci prin simţuri. Simte nevoia să pipăie lucrurile, să le privească îndelung, dar ceva îl opreşte: „ nu mai sunt liber, nu mai pot face ce vreau.”3 Comunicarea se întrerupe dintr-o teamă inexplicabilă. E prima experienţă a greţii : „Obiectele n-ar trebui să înduioşeze, pentru că ele n-au viaţă. Te serveşti de ele, le pui la loc, trăieşti în mijlocul lor: sunt utile, nimic mai mult. Dar pe mine mă înduioşează, e insuportabil. Mi-e frică să intru în contact cu ele, ca şi cum ar fi nişte animale vii. Acum înţeleg: îmi amintesc mai bine ce-am simţit zilele trecute, pe malul mării, cînd ţineam în mână piatra aceea. Era un fel de scârbă dulceagă. Ce neplăcut era! Venea de la piatră , sunt sigur, trecea din piatră în mâinile mele. Da, asta e, chiar asta: un fel de greaţă în mâini.”4 Greaţa vine din exterior, se instalează ca o boală, pe neaşteptate: „ Cămaşa lui albastră de bumbac se detaşează veselă pe un perete ciocolatiu. Şi asta provoacă Greaţa. Sau mai curînd aceasta este Greaţa, Greaţa nu-I în mine: o simt acolo pe perete, pe bretele, pretutindeni. Se confundă cu cafeneaua, iar eu, eu mă aflu în ea.”5 Viitorul nu este o salvare pentru el fiindcă îi provoacă aceeaşi stare de greaţă ca piatra, ca bretelele, ca orice alt lucru prezent: „Văd viitorul. E acolo, aşteaptă în stradă, puţin mai palid decît prezentul.(…) Acesta e timpul, timpul gol, vine încet spre existenţă, se lasă aşteptat şi cînd cine eşti scârbit pentru că îţi dai seama că era acolo de mult.”6 Trecutul ar putea fi o şansă să facă faţă prezentului, numai că şi el depinde de acest prezent: „ Îmi construiesc amintirile cu ajutorul prezentului. Sunt aruncat, părăsit în prezent. Încerc zadarnic să-mi regăsesc trecutul: nu pot scăpa.”7 Reconstituirea trecutului e inutilă, dacă ar putea însă să-şi aducă aminte, dar „ nu nai văd nimic: oricît mi-aş răscoli trecutul nu mai reţin decît frânturi de imagini şi nu ştiu prea bine ce reprezintă, nici dacă sunt amintiri sau ficţiuni.”1 Trecutul e amintire, amintirea celorlalţi despre tine, amintirea ta despre tine, un lucru greu de păstrat pentru un om singur şi liber: „Trecutul e un lux de proprietar. Unde voi păstra trecutul meu? Nu poţi pune trecutul în buzunar; trebuie să ai o casă pentru el. N-am decît trupul meu; un om singur, numai cu trupul lui, nu poate reţine amintirile; acestea trec prin el. N-ar trebui să mă plîng. N-am vrut decît să fiu liber.”2 Credinţa în Dumnezeu este şi ea blocată în prezent, dar într-un alt prezent, al tablourilor muzeului din Bouville. Acolo era pictată elita bouvilleză între 1875 şi 1910 de Renaudas şi Bordurin: „În regulă cu Dumnezeu şi cu lumea, atunci ca şi în toate zilele, aceşti oameni alunecaseră uşor în moarte, ca să meargă să-şi ceară partea de viaţă veşnică la care aveau dreptul.”3 O uşoară ironie şi un oarecare regret se desprind din acest „a fi în regulă”: ironia lui Sartre faţă de elita bouvilleză şi regretul lui Roquentin că aceşti oameni s-au salvat prin Renaudas şi Bordurin. Religia este pusă pe acelaşi plan cu îndatoririle şi drepturile, religia se învăţa : „Femeile au crescut copii frumoşi, I-au învăţat îndatoririle şi drepturile lor, religia, respectul tradiţiilor care au adus glorie Franţei.”4 Autodidactul nu crede în Dumnezeu, în schimb crede în oameni: „ nu cred în Dumnezeu; existenţa lui e dezminţită de ştiinţă. Dar în lagăr am învăţat să cred în oameni.(…) În fiecare duminică mă duceam la liturghie. Domnule, niciodată n-am fost credincios. Dar nu s-ar putea spune că adevărata liturghie este comuniunea între oameni?”5 Roquentin nu crede nici măcar în oameni. Credinţa e înşelătoare chiar şi pentru un om al Bisericii: „ Un preot înaintează cu paşi măsuraţi, citindu-şi breviarul. Pentru o clipă înalţă capul şi priveşte aprobator marea: marea este şi ea un breviar, vorbeşte de Dumnezeu.”6 Existenţa lui Dumnezeu e iluzorie:„ Adevărata mare e rece şi neagră, plină de ferocitate; se târăşte sub pelicula verde, subţire, facută să-I înşele pe oameni. Silfii care mă înconjoară s-au lăsat păcăliţi: nu văd decît pelicula subţire, ea dovedeşte existenţa lui Dumnezeu. Eu văd dedesubt; poleielile se topesc; catifelatele piei strălucitoare, delicatele piei de piersică ale bunului Dumnezeu plesnesc pretutindeni sub privirea mea , se crapă şi se cască.”7 Comunicarea cu Dumnezeu nu poate fi decît superficială din moment ce existenţa Lui este asociată cu acestă „ peliculă subţire”. Inutil să mergi mai departe, inutil să te întrebi ce e dincolo, ce vede Roquentin „ dedesubt”. Poate că nu vede nimic şi tocmai de aceea îi este teamă.
Ajunge să fie cuprins de greţă şi să se identifice cu ea: „ Greaţa nu m-a părăsit şi nu cred că mă va părăsi prea curînd; dar nu mai sufăr, nu mai e o boală, nici un acces trecător: e una cu mine.”1 Se gândeşte la sinucidere pentru că se simte de prisos. Dar până şi propria-I moarte ar fi de prisos. Trăieşte , ca şi Meursault din „ Străinul”, experienţa absurdului, dar nu absurdul „ relativ”2, ci absurdul absolut: „Şi fără să formulez ceva sigur, înţelegeam că găsisem cheia Existenţei, cheia Greţii, a propriei mele vieţi. De fapt tot ce am putut înţelege pe urmă se reduce la acest absurd fundamental.”3 Simte că nu mai are pentru ce trăi şi atunci se gândeşte la Anny ca la o posibilă salvare, dar Anny îl părăseşte. Ajuns complet singur şi fără speranţă continuă să scrie crezînd că astfel va ţine Greaţa la distanţă. Dar scrisul nu e decît o amânare: „Adevărul e că nu pot lăsa tocul din mână: cred că vine Greaţa şi am impresia că o întârzii scriind. Aşa că scriu tot ce-mi trece prin cap.”4 Se hotărăşte să părăsească oraşul Bouville şi să se întoarcă în Paris. Ascultînd pentru ultima oară melodia preferată ( „ Some of these days” ) se gândeşte la compozitor şi la interpretă: „Uite doi care s-au salvat: evreul şi negresa.(…) S-au spălat de păcatul de a exista.”5 În ultimul moment crede că astfel se va salva şi el, dar nu prin muzică : va scrie o carte, un roman prin care ceilalţi să-ţi amintească de el.

2.2. Un străin

„Même les hommes sans évangile ont leur Mont des Oliviers. Et sur le leur non plus, il ne faut pas s`endormir.”6( „Le Mythe de Sisyphe”, pg. 174 )

Greşeala creştinismului a fost, în viziunea lui Camus, adorarea unui nevinovat condamnat la moarte, proclamînd astfel atotputernicia răului. Isus devine simbolul condiţiei umane, condamnatul la moarte pe nedrept. Drama lui este aceea de a fi trăit şi murit pentru o iluzie falsă. Fără vreo intenţie blasfematorie, Camus ni-l propune pe Meursault, „ singurul Cristos pe care îl merităm”1. Acesta refuză să creadă într-o altă împărăţie decît cea terestră, refuză să mintă, motiv pentru care este privit ca un străin: „Eroul cărţii e condamnat pentru că nu intră în joc. În acest sens el este un străin de societatea în care trăieşte.”2 A nu intra în joc înseamnă a nu accepta minciuna, a nu-şi simplifica viaţa, a nu-şi masca sentimentele. Societatea se simte astfel ameninţată şi e nevoită să reacţioneze, condamnându-l la moarte. Drumul spre ghilotină începe cu moartea mamei. Meursault nu are noţiunea timpului, nu ştie nici cîţi ani avea mama lui şi nici cînd a murit : dacă a fost „ ieri”, sau „ azi”. Este surprins cînd află că ultima dorinţă a mamei fusese să I se facă o înmormântare religioasă: „Cît trăise, măicuţa, fără să fie necredincioasă, nu se gândise niciodată la religie.”3 Nici el nu se gândeşte la religie pentru că are credinţa lui: crede în lumea aceasta. Îi place să observe natura şi să se bucure de ea, în special de amre şi de cer. Deşi vede cerul în cel puţin cinci nuanţe diferite, niciodată nu-şi pune problema dacă există ceva dincolo: la înmormântarea mamei cerul era „ albastru şi alb”, a doua zi era „ albastru şi auriu”, duminică cerul era „senin, dar fără strălucire”, seara „ cerul s-a înroşit”, iar aproape de ultima zi „ cerul căpăta culoarea verde”. În ultima clipă n-ar şti probabil către ce să-şi îndrepte privirea: către cer, sau către mulţimea care îl va privi cu ură. Indiferent ce-ar alege, nu va vedea decît lumea aceasta pe care o părăseşte cu regret.
Atunci cînd bătrânul Salamano îşi pierde câinele, se gândeşte la mama lui pentru prima dată după înmormântare: „Şi, după sunetul bizar care s-a auzit prin uşă, am înţeles că plângea. Nu ştiu de ce m-am gândit la mama.”4 Probabil şi mama pierduse pe cineva drag, sau el începe să se simtă singur. Însă gândul îi trece repede pentru că „ trebuia să mă scol devreme a doua zi”5. Evenimentele nu-l afectează, îi sunt indiferente moartea mamei, relaţia cu Maria, prietenia cu Raymond, fraza lui cheie e „ mi-e totuna”. Cînd îl împuşcă pe arab, simte că a rupt un echilibru: „am inţeles că sfărâmasem echilibrul zilei, liniştea excepţională a unei plaje pe care fusesem fericit.”6 Dar nu se simte vinovat şi până şi această întâmplare îl lasă indiferent.
Absurdul începe în momentul în care este închis şi interogat. Camus defineşte absurdul ca fiind: „ confruntarea între acest iraţional( lumea ) şi această nemărginită dorinţă de claritate a cărei chemare răsună în străfundurile omului.”1Este acuzat nu numai pentru crimă, ci şi pentru că dăduse dovadă de insensibilitate la moartea mamei. Atunci cînd I se reproşează că este un om închis şi tăcut, răspunde: pentru că n-am niciodată mare lucru de spus.”2 Spre deosebire de Isus care fusese ispitit de diavol pentru a I se pune la încercare credinţa, Meursault este ispitit pe rînd de doi oameni, punândui-se la încercare necredinţa. Primul care încearcă este judecătorul. Acesta se arată interesat de Meursault şi spune că ar dori să-l ajute. Scoate un crucifix din argint pentru a fi mai convingător şi „ cu o voce complet schimbată, aproape tremurândă, a exclamat: .Am spus : .Atunci el mi-a spus repezit şi cu pasiune în glas că el crede în Dumnezeu, că e convins că nici un om nu e atît de vinovat încît Dumnezeu să nu-l ierte, dar că pentru asta trebuie ca omul, prin căinţa lui, să devină asemenea unui copil, al cărui suflet este curat şi gata să primească totul.”3 Judecătorul îl întreabă dacă crede în Dumnezeu : „ am răspuns că nu. S-a aşezat indignat. Mi-a spus că e imposibil, că toţi oamenii cred în Dumnezeu, chiar şi cei care-şi întorc faţa de la el. Asta era convingerea lui şi, dacă ar ajunge vreodată să se îndoiască de asta, viaţa lui n-ar mai avea nici un sens.”4 Judecătorul nu înţelege cum poate cineva să nu regrete o crimă, să simtă „ o oarecare plictiseală” atunci cînd I se vorbeşte de Dumnezeu: „ ”5 Şi , pentru că vede că nu poate face nimic, renunţă: „nu mi-a mai vorbit de Dumnezeu şi nu l-am mai văzut în starea de tulburare a acelei prime zile.”6
Cu timpul Meursault se obişnuieşte cu regimul detenţiei: „ la începutul detenţiei mele, totuşi cel mai greu de suportat era faptul că aveam gânduri de om liber…Dar asta a durat numai câteva luni. După aceea nu mai aveam decît gânduri de prizioner.”7 I se ia libertatea, dar se obişnuieşte fară ea. I se iau ţigările, dar se obişnuieşte fără ele. Crede că ar putea să trăiască în orice condiţii: „ asta era de altfel o idee de-a mamei şi ea o repeta adesea, că pînă la urmă te obişnuieşti cu toate.”1Încearcă să-şi ocupe timpul aducându-şi aminte: „am terminat cu plictiseala în momentul în care am învăţat să-mi amintesc.”2 Descoperă că este singur şi că nu-l aude nimeni în momentul în care îşi recunoaşte propria voce: „Pentru prima oară de luni de zile, am auzit distinct sunetul vocii mele. Am recunoscut.o ca fiind aceea care răsuna de multe zile în urechile mele şi am înţeles că în tot acest timp vorbisem singur.”3 La judecată are impresia că este privit de sine însuşi. Este acuzat că a băut cafea cu lapte şi că a fumat la moartea mamei, că a înmormântat-o „ cu un suflet de criminal”. În faţa urii oamenilor simte nevoia să plângă: „Pentru prima oară de ani de zile , am simăţit nevoia stupidă să plîng pentru că mi-am dat seama cît de mult mă urau toţi aceşti oameni.”4 În aceste momente Meursault nu mai poate face nimic, vede cum soarta sa e decisă de alţii şi toată această situaţie I se pare ridicolă. Preşedintele îi anunţă sentinţa: I se va tăia capul într-o piaţă publică, „ în numele poporului francez”.( Nu aşa murise oare şi tatăl lui Camus, adică tot „ în numele poporului francez”? Fusese în fond aruncat într-un război care nu era al lui, într-o ţară care de asemenea nu era a lui.)
Amână vizita preotului pentru a treia oară încercînd să găsească o scăpare „ din angrenajul mecanismului”. Un singur exemplu de evadare I-ar fi dat speranţă: „Importanţă avea numai posibilitatea de evadare, un salt în afara ritualului implacabil, o încercare iraţională care să ofere toate şansele speranţei.”5 Însă inevitabilul nu avea nici o ieşire: „ Dar gândindu-mă bine la toate, nimic nu-mi îngăduia acest lux, totul mi-l interzicea, mecanismul mă lua iar în stăpânirea lui.”6 Ghilotina îi blochează orice speranţă: „ partea proastă a ghilotinei era că nu-ţi lăsa nici o şansă, absolut nici una.”7 „A condamna la moarte o fiinţă, spunea Camus în „ Caiete”( 1948-1951 ), înseamnă a-I suprima şansa de desăvârşire.” Aceeaşi idee e reluată în „ Refecţii despre ghilotină”( pg. 81): „ A hotărî că un om trebuie sancţionat cu pedeapsa definitivă înseamnă a hotărî că acest om nu mai are nici o şansă de răscumpărare.” Camus este total împotriva pedepsei cu moartea, neconsiderând-o ca fiind un exemplu pentru societate, ci mai mult o răzbunare. Singurii care pot condamna la moarte sunt cei absolut nevinovaţi. „ C`est pourquoi Dieu doit être absolument innocent” („ Cahiers 2”, pg. 270). Meursault are toate motivele să nu accepte această condamnare, din moment ce nimeni nu este absolut nevinovat ca să poată condamna la moarte. Practic este condamnat de două ori pentru că „ aşteptarea pedepsei capitale îl nimiceşte pe om cu mult înainte de a muri. De fapt, deşi n-a ucis decît o singură dată, el este silit să moară de două ori, prima moarte fiind mai rea decît cealaltă.”1
Preotul, a doua persoană care încearcă să-l aducă la credinţă, intră în celulă neanunţat: „cînd l-am văzut m-a scuturat un fior. El a băgat de seamă şi mi-a spus să nu mă sperii. I-am spus că el venea de obicei în alt moment.”2 Meursault îi răspunde că nu crede în Dumnezeu, că asta I se pare o problemă fără importanţă. Părintele încearcă să-l convingă privindu-l fix în ochi. Dar Meursault cunoştea acest joc şi nu se lasă păcălit. Un condamnat la moarte este un om absurd prin excelenţă. Degeaba îi vorbeşte preotul despre speranţă şi despre păcat pentru că Meursault nu mai are speranţă şi nu ştie ce este păcatul. I s-a spus că este vinovat şi trebuia să plătească. Încercările preotului sunt zadarnice. Meursault nu vede nimic în zidurile închisorii, nu vede ieşind un chip dumnezeiesc şi totuşi „ pote, e mult de atunci, am căutat aici un chip. Dar acest chip avea culoarea soarelui şi flacăra dorinţei: era acela al Mariei. Îl căutasem în zadar. Acum se sfârşise.”3 Aceasta fusese singura lui speranţă care murise însă repede. Omul absurd trăieşte numai cu ceea ce ştie, nu recurge la nimic nesigur. Credinţa e un domeniu nesigur şi Meursault nu doreşte să piardă puţinul timp care-I mai rămâne cu Dumnezeu. E liber să aleagă ( e de fapt singura lui libertate ) şi alege să nu-l accepte pe Dumnezeu pentru că altfel ar fi însemnat să se mintă şi să treacă de partea oamenilor care l-au condamnat. El nu vede în preot un trimis al lui Dumnezeu, ci un om care încearcă să facă ceea ce n-au reuşit ceilalţi de dinaintea lui şi anume să-l determine să accepte condamnarea. De aceea se enervează pe preot ( e singurul moment în care îşi iese din fire ): „ atunci, nu ştiu ce, s-a rupt ceva în mine. Am început să urlu din toate puterile, l-am insultat şi I-am spus să nu se roage.”4 Nu este vorba atît despre credinţă cît mai ales despre acceptarea unui compromis. Oricum „convertirea prin foc sau prin cuţitul ghilotinei va fi întotdeauna suspectă.”5Şi apoi Dumnezeu nu are nici un amestec aici din moment ce nu El l-a condamnat, ci oamenii. O altă viaţă pentru Meursault ar însemna „ o viaţă în care aş putea să-mi amintesc de aceasta de aici.”1
Pentru a treia oară se gândeşte la mama lui încercînd să înţeleagă de ce la sfârşitul vieţii îşi luase „”: „ Atît de aproape de moarte, mama trebuie să se fi simţit eliberată şi pregătită să trăiască iar totul de la început.”2 Într-un fel şi Meursault crede că o poate lua de la început: „ Şi eu , la rândul meu, m-am simţit gata să trăiesc iar totul de la început.”3 Nu şi-a cunoscut tatăl şi singurul lucru pe care îl ştie despre el este că a asistat la o execuţie capitală. Ultima frază a romanului nu înseamnă oare dorinţa lui Meursault de a-şi cunoaşte tatăl? : „ Pentru ca totul să se consume, pentru ca să mă simt mai puţin singur, nu-mi mai rămânea decît să doresc în ziua execuţiei mele mulţi spectatori care să mă întâmpine cu strigăte de ură.”4 Şi, dacă lipsa de comunicare este o adevărată problemă, atunci trebuie inventat un alt limbaj. Ghilotina ar putea ţine loc de limbaj. El şi-ar vedea astfel tatăl şi ar lua-o de la capăt.

Yann Tiersen

Sunt nebun!? Nu-i nimic! trece!

Daca mi-as imagina iadul, poate ca as mai schimba ceva! Nu mi-au placut niciodata filmele proaste! Nu e chiar o prostie ceea ce spun pentru ca mai sunt si de-astia “sado-maso”, doar ca de la un timp nu mai simt nicio durere! Niste nesimtiti! Daca iadul ar exista si n-ar fi decat in imaginatia mea?! Uneori visez ca scap de punga cu pastile! Dimineata, la pranz si seara e singura care ma tine in viata! Am 80 si ceva de ani. Nu tin minte exact. De la 70 am incetat sa mai numar. Ii numara altii pentru mine si o data pe an ma suna sa-mi reaminteasca faptul ca am imbatranit. Viata mi-a facut cea mai proasta gluma: batran si bolnav…si singur…si surd. Daca iadul ar fi in toti cei care ma asculta?! Vorbesc mult! Si ceilalti isi dau seama ca vorbesc mult! De aceea sunt din ce in ce mai putini cei care ma asculta. Si nimeni nu-mi mai reproseaza ca vorbesc mult! Isi imagineaza ca probabil sunt prea batran ca sa ma mai pot schimba. Am ramas singur ca sa cred in propria schimbare! De fapt gresesc! Dupa ce mi-a murit sotia acum 10 ani si ceva, mi-am luat un caine, pe care il cheama simplu: caine. El e printre singurii care ma asculta! Ma vad intr-un parc, pe o banca, e vara, e seara! Cainele sta langa mine pe banca. Eu vorbesc. El se uita la mine. Cateva ore! Cred ca e labrador, desi s-ar putea sa nu mai vad bine! Daca iadul ar exista si eu nu?! E o intrebare tampita la psiholog. De fapt una ma amuza acum! Daca ar fi sa iei viata de la capat, ce ai face? Eu as alege sa o schimb, nu pentru ca nu sunt multumit cu ce am trait. Probabil m-as plictisi sa trec prin aceeasi viata! Daca ar fi sa iei iadul de la capat, ce ai face?

Doua cetati

CAP III : DOUĂ CETĂŢI

Atunci când tace, Dumnezeu nu intervine în viaţa oamenilor şi răul nu poate veni de la El, ci de la oameni. De aceea trebuie luptat împotriva răului, chiar dacă e o luptă fără sfârşit. Astfel oamenii îşi regăsesc într-un fel solidaritatea : e cazul locuitorilor Oranului. Nu acelaşi lucru se poate spune despre locuitorii Argosului, care nu sunt solidari nici măcar prin acceptarea păcatului. Trăiesc singuri, singuri cu morţii lor. Viaţa lor e o continuă căinţă, un veşnic păcat din care nu vor să iasă. Singurii care se revoltă sunt Electra şi Oreste. Electra, care îşi aştepta fratele pentru a-I răzbuna părintele ucis, ajunge până la urmă la un compromis cu Jupiter: se căieşte, câştigându-şi astel salvarea. Oreste, străin de cetatea natală, nu se revoltă decăt la început, până în momentul în care îsi dă seama că este liber. Nici Oreste şi Electra nu sunt solidari, deşi îi leagă acelaşi gând şi aceeaşi crimă : uciderea lui Egist şi a mamei lor, Clitemnestra. În schimb, soidaritatea e singurul lucru care le mai rămăne locuitorilor Oranului în lupta cu ciuma. Resemnarea propusă de Paneloux ar fi însemnat acceptarea morţii, a răului şi acceptarea că toate acestea vin de la Dumnezeu.
Atunci când vorbeşte, Jupiter intervine în viaţa oamenilor pentru a-I ţine cât mai departe de ei înşişi. Coborât pe pământ, se teme şi se ascunde după un tufiş sau sub o altă identitate pentru că în faţa unui om liber nu mai poate face nimic.
Indiferent că tace sau vorbeşte, divinitatea e respinsă de fiecare dată: de un oraş care alege să lupte împotriva morţii(a ciumei) şi de un om liber care alege să meargă pe drumul lui.

1. Un cer în care El tace

„Aş vrea doar ca oamenii să-şi regă-
sească solidaritatea pentru a intra în
luptă împotriva destinului lor revoltător”
( A. Camus, Eseuri ).

Destinul îi aduce pe locuitorii Oranului faţă în faţă cu moartea. Numai că nu-I aduce pe rând, ci pe toţi deodată şi în faţa aceleiaşi morţi, adică în faţa aceluiaşi rău:
ciuma. Alegerea de a lupta împotriva acestui simbol al răului, rău care nu vine de la Dumnezeu, ci de la oameni, le aparţine şi este legată foarte mult de temperamentul lor. Oranul e un oraş în care e foarte greu să mori sau să fii bolnav pentru că fiecare locuitor iubeşte cu pasiune viaţa, e ataşat de ea şi de tot ce-I lumesc. Opţiunea lor e într-un fel naturală, firească, aşa cum este firesc să spui adevărul pentru că aşa ai fost învăţat şi educat. În schimb le este foarte greu să se resemneze, să accepte ciuma ca fiind o pedeapsă divină pentru păcatele lor, pe care ei nu le (re)cunosc. Refuză, la fel de natural ca şi Meursault din „Străinul”, să se mintă, să accepte o minciună, să-l accepte pe Dumnezeu ca pe o consolare.
Prima împotrivire, primul pas în această luptă îl fac în momentul în care e declarată starea de ciumă. Porţile oraşului se închid asemenea unei cetăţi asediate. Dar răul, venit din exterior, se instalase deja înăuntru şi primul lucru pe care îl aduce este exilul, în majoritatea cazurilor „un exil acasă”. Tendinţa generală este de întoarcere în trecut sau de grăbire spre un viitor nesigur: „ Da, era chiar sentimentul exilului, acest gol pe care-l purtăm mereu în noi, această emoţie precisă, dorinţa nesocotită de a ne întoarce în urmă, sau, dimpotrivă, de a grăbi mersul timpului, aceste săgeţi arzătoare ale memoriei.”1 Prezentul este respins la început pentru că e un prezent al ciumei, un prezent cu care ei nu sunt obişnuiţi. Dacă trecutul sau viitorul le puteau oferi o salvare iluzorie şi de scurtă durată, prezentul nu le oferă decât moarte. Dar sunt obligaţi până la urmă să-l accepte, să-l trăiască pentru ca mai apoi să încerce să-l învingă sau să-l schimbe: „ Astfel, fiecare a fost nevoit să accepte să-şi trăiască ziua clipă de clipă, fără a se gândi la ziua de mâine şi singur în faţa cerului.”2
Lupta nu se duce numai înăuntrul fiecăruia, ci şi între două instituţii care vor să-şi facă datoria, adoptând două atitudini opuse: Ştiinţa, reprezentată de doctorul Bernard Rieux, şi Religia, reprezentată de părintele Paneloux. Rieux luptă cu toate mijloacele posibile împotriva ciumei, pe când Paneloux propune rugăciunea, căinţa şi întoarcerea la Dumnezeu. Autorităţile ecleziastice ale oraşului organizează „o săptămână de rugăciuni colective.” Prima predică pe care o ţine Paneloux pentru a-I trezi pe oameni şi a-I aduce la credinţă are un public numeros. Nu era vorba de „o convertire neaşteptată” care să-I aducă pe oameni la biserică, ci de o schimbare: băile în mare, care altădată făceau o concurenţă serioasă liturghiei, fuseseră interzise. Oamenii vin la slujbă mânaţi de curiozitate şi gândind că „oricum asta nu putea să facă rău.”1 Predica e prezentată în stil direct, preotul fiind un fel de mijlocitor între credincioşi şi autorităţile ecleziastice. Paneloux se adresează publicului spunând „voi”, pare că se distanţează de ei: „”2 Pentru că au păcătuit, oamenii au atras după ei acest flagel şi Dumnezeu n-a trebuit decât să-şi întoarcă privirea: „”3 Ciuma e un fel de Apocalipsă, o stingere a luminii divine: „”4 Preotul nu se referă niciodată la prezent, parcă trăieşte într-un timp dincolo de om, fixat de Dumnezeu şi, pentru a-şi impresiona audienţa, citeşte din „Legenda de aur”: „”5 Le reproşează oamenilor indiferenţa faţă de Dumnezeu şi le cere o dăruire totală: „”6 Numai că religia nu are rădăcini puternice în aceşti oameni, fiind mai mult un eveniment social decât o alegere personală. Şi, oricum, dacă ciuma ar fi, după cum spune preotul, un mijloc eficace de a câştiga veşnicia, ei n-ar avea ce să câştige. Răul venit de la oameni nu ameninţă o lume trecătoare, ci singura lume care există. Predica mai mult îi sperie pe oameni şi le întăreşte convingerea unei condamnări absurde: „Pur şi simplu, predica a făcut mai pregnantă unora ideea, vagă până atunci, că erau condamnaţi, pentru o crimă necunoscută, la o întemniţare de neînchipuit.”7 Singurul care-I dă dreptate lui Paneloux e bătrânul astmatic: „ Are dreptate părintele, o merităm.” Religia îl învăţase că „ prima jumătate a vieţii unui om e un urcuş, iar a doua jumătate o coborâre, la care coborâre zilele nu mai erau ale omului, puteau să-I fie luate în orice clipă, că nu putea aşadar să mai facă nimic.”1 Dumnezeu nu există pentru bătrân, altfel preoţii ar fi inutili. Această idee era legată de „proasta dispoziţie pe care I-o dădeau desele colecte ale parohiei din care făcea parte.”
Pedeapsa divină nu mai sperie pe nimeni în Oran: „ toţi se reped, dimpotrivă, către un lucru pe care nu-l cunosc bine sau care li se pare mai grabnic decât Dumnezeu.”2 În momente de criză, religia îi îndeamnă să renunţe la singura lume pe care o cunosc, singura care le-ar putea aduce fericirea: „La început, când credeau că e o boală ca toate celelalte, religia îşi avea rolul ei. Dar, când au văzut că e ceva serios, şi-au amintit că există plăcerea.”3
Lipsa de comunicare este o problemă generală, e problema tuturor, indiferent de timp. Ciuma nu face decât s-o scoată şi mai mult la iveală. Doar două dintre personaje o recunosc. Funcţionarul Joseph Grand simte o nevoie acută de comunicare: „”4 Pentru el scrisul e o salvare şi, până în ultima clipă, continuă să-şi caute cuvintele, nefăcînd altceva decât să reformuleze prima frază. Al doilea personaj e Jean Tarrou. Străin de acest oraş, el ţine un fel de jurnal al ciumei. Îi vorbeşte doctorului despre despărţirea de soţia lui: „”5 Este hotărât să nu repete aceiaşi greşeală: „Am înţeles că toată nenorocirea oamenilor vine de-acolo că ei nu folosesc un limbaj clar. M-am hotărât atunci să folosesc un limbaj clar şi să am o purtare deschisă ca să găsesc drumul cel bun.”6
Torrou îl întreabă pe doctor in mod firesc ce crede despre predica preotului. Rieux răspunde la fel de firesc că lui nu-I place ideea unei pedepse colective: „creştinii vorbesc uneori în felul acesta, fără să creadă într-adevăr vreodată în ceea ce spun.”7 E adevărat că ciuma te trezeşte la realitate şi „când vezi mizeria şi durerea pe care o aduce, trebuie să fii nebun, orb, sau laş ca să te resemnezi cu ciuma.”8 Tarrou îl întreabă din nou în mod firesc dacă crede în Dumnezeu. Rieux ezită de această dată şi răspunde că nu: „sunt în întuneric şi încerc să văd prin el.”1 Nu credinţa îl desparte de preot, ci lipsa de experienţă a acestuia din urmă. Paneloux e un om învăţat, dar n-a trecut prin viaţă aşa cum trecuse Rieux, n-a văzut copii murind. Orice preot I-ar fi dat dreptate lui Rieux să lupte împotriva ciumei, să nu se resemneze, nu şi Paneloux însă.
Tarrou vrea să ştie de unde vine acest devotament, pentru ce se mai sacrifică doctorul, dacă nu crede în Dumnezeu. Acesta îi răspunde că „ dacă ar crede într-un Dumnezeu atotputernic, ar înceta să mai vindece oameni, lăsându-I lui atunci această grijă. Dar că nimeni pe lume, nu, nici măcar Paneloux, care crede că e credincios, nu crede într-un Dumnezeu de acest fel, din moment ce nimeni nu se lasă în voia soartei, şi că din acest punct de vedere cel puţin, el, Rieux, crede că se află pe calea cea dreaptă, luptând împotriva creaţiunii aşa cum era ea.”2 Refuză astfel să accepte moartea şi pe Dumnezeu: „De vreme ce ordinea lumii este guvernată de moarte, poate că e mai bine pentru Dumnezeu să nu credem în el şi să luptăm din toate puterile împotriva morţii, fără a ridica ochii spre acest cer în care El tace.”3
Tarrou se oferă să-l ajute pe Rieux în lupta împotriva ciumei şi organizează echipe de voluntari la care se alătură şi părintele Paneloux. Rolul doctorului nu mai era acela de a lecui, nu-l mai primeau ca pe un salvator. Acum doar diagnostica şi aducea cu el izolarea şi într-un sfârşit moartea. Ciuma îi apropie pe oameni prin suferinţă, prin exil, dar, în acelaşi timp, îi şi desparte, îi ţine la distanţă prin teama de moarte şi de celălalt.
Paneloux ţine a doua predică la care este invitat şi Rieux. Audienţa e mult mai restrânsă decât prima dată pentru că predica nu mai prezenta o noutate şi oamenii deveneau mai mult superstiţioşi decât credincioşi: „purtau mai bucuroşi medalii protectoare sau amulete ale Sfântului Roch(sfântul ciumei), decât să se ducă la liturghie.”4 Stilul este indirect, aproape în întregime raportat de către narator(Rieux).
După ce a asistat la moartea copilului, după ce s-a înscris în echipele de voluntari şi a luptat împotriva ciumei, preotul se integrează în comunitate, se solidarizează: acum nu mai spune „voi”, ci „noi”. Personajul nu este fix, ci evoluează: a doua predică e foarte diferită de prima şi se apropie foarte mult de erezie. Acum nu mai este vorba de pedeapsă sau resemnare, ci doar de situarea în faţa răului. Preotul sugerează un „fatalism activ” şi propune o religie pe timp de ciumă: acţiunea, fără a pierde credinţa; alegerea între iubirea şi ura lui Dumnezeu, între credinţa totală şi nihilismul absolut:
„Nu, nu există cale de mijloc. Trebuie să admitem ceea ce pare de neadmis pentru că trebuie să alegem între a-l urî pe Dumnezeu sau a-l iubi. Şi cine ar îndrăzni să aleagă ura împotriva lui Dumnezeu?”1 Natura este, într-o anumită măsură, complicele maladiei. Cele două predici sunt însoţite de fenomene atmosferice care dau cuvintelor preotului o rezonanţă cosmică: prima e ţinută pe o ploaie torenţială, iar a doua pe un vânt puternic.
Tarrou intuieşte într-un fel sfârşitul preotului: „Când inocenţa are ochii plesniţi, un creştin trebuie să-şi piardă credinţa sau să accepte să-I plesnească ochii. Paneloux nu vrea să-şi piardă credinţa, el o să meargă până la capăt.”2 Şi într-adevăr merge până la capăt, adică până la moarte. Paneloux se îmbolnăveşte şi refuză ajutorul doctorului. Avem o situaţie inversă faţă de cea din „Străinul”. Preotul e cel care moare acum şi refuză ajutorul din principiu: „dacă un preot consultă un medic există o contradicţie.”3 Cazul e „îndoielnic”, există unele dubii în privinţa diagnosticului. Iată că tocmai cel care nu credea într-o cale de mijloc, care-I îndemna pe oameni să aleagă între Totul sau Nimic, nu are parte de o moarte clară şi nu reuşeşte decât să facă lucrurile pe jumătate: se scoală „pe jumătate”, răsuflă „pe jumătate”, moare „pe jumătate trântit din pat”. Evident nu aceasta era calea de urmat pentru locuitorii Oranului. Nu prin resemnare şi credinţă se puteau salva, ci prin luptă şi solidaritate. Puteau astfel să evite disperarea şi extremele.
Sărbătoarea Morţilor este diferită de alţi ani, ca orice altă sărbătoare şi activitate socială: „Dar anul acesta, nimeni nu mai voia să se gândească la cei morţi. Se gândeau şi aşa prea mult la ei. Şi nu mai era vorba să revii la mormântul lor cu puţin regret şi multă melancolie. Nu mai erau părăsiţii lângă care vii să te justifici într-o zi pe an. Erau intruşii pe care vrei să-I uiţi.”4 Ziua Morţilor este suprimată pentru că „în fiecare zi era Ziua Morţilor.” Morţii sunt uitaţi repede fiindcă nimeni nu putea să se gândească cu adevărat la cineva din moment ce asta însemna să te gândeşti clipă de clipă. Era imposibil. Cu toţii cunoşteau acest lucru: şi cei care „plecau” şi cei care rămâneau.
Se creează tabere de izolare unde cei suspecţi sunt complet separaţi de restul oraşului. Deşi nu sunt morţi, aceştia sunt la fel de uitaţi.
Tarrou se destăinuie lui Rieux pe terasa locuinţei bătrânului astmatic, acolo unde ciuma părea că nu ajunge.Tarrou cunoscuse ciuma, suferise de această boală înainte de a veni în Oran. Era vorba de ciuma cu care societatea te îmbolnăveşte, considerându-te vinovat şi condamnându-te la moarte. Se hotărăşte să lupte împotriva pedepsei cu moartea, împotrivindu-se astfel societăţii. Nu mai vroia să fie un ciumat, adică un condamnat, un ignorant, un om care doarme: „eram cu ei şi mă simţeam totuşi singur.”1 Tarrou luptă pentru ca toţi să nu mai fie ciumaţi şi să-şi regăsească pacea interioară, sau cel puţin „o moarte onorabilă.”
Baia în mare le oferă celor doi o evadare din universul ciumei: „…singuratici, departe de lume, eliberaţi în sfârşit de oraş şi de ciumă.”2 Pentru Rieux şi Tarrou apa mării are funcţia unei ape purificatoare, iar plonjonul în mare este un fel de botez care le oferă, pentru câteva momente ce-I drept, accesul la o altă viaţă, o viaţă mai bună spre care tind stăpâniţi de „o stranie fericire.”
Tarrou se îmbolnăveşte şi, după o lungă luptă cu „îngerul ciumei”, „pierde partida”. Dorise să fie un sfânt fără Dumnezeu pentru că el nu credea în Dumnezeu. A fi un sfânt fără Dumnezeu înseamnă a te sacrifica pentru oameni, a le deschide ochii, necerînd în schimb viaţa veşnică, ci doar o linişte interioară. Nu-I lipsea decât speranţa: „Tarrou trăise în sfâşiere şi contradicţii şi nu cunoscuse niciodată speranţa. Oare de aceea voise el să cunoască sfinţenia şi căutase pacea interioară punându-se în serviciul oamenilor?”3 Rieux nu ştie să răspundă. El se simte mai mult solidar cu învinşii decât cu sfinţii, nu vrea să fie decât un om: „N-am preferinţă, cred, pentru eroism şi sfinţenie. Ceea ce mă interesează este să fiu un om.”4
Sfânt sau om, cel care luptă împotriva ciumei, cu toate semnificaţiile ei, nu primeşte ajutor din partea lui Dumnezeu pentru că El tace ca şi înainte: „Pentru toţi cei care se adresaseră pe deasupra omului unui ce pe care nici măcar nu şi-l puteau închipui, nu existase răspuns.”5 Sfârşitul e unul deschis: „bucuria este mereu ameninţată”. Ciuma poate apărea oricând într-o altă cetate fericită.

2. Un cer din care El lipseşte

„…Şi pe urmă m-ai părăsit. Şi m-am simţit singur în sânul lumii tale mici şi blajine, asemenea cuiva care şi-a pierdut umbra; şi în cer nu mai era nimic, nici Binele, nici Răul, nimeni care să dea porunci.”( Muştele)

Împărăţia lui Jupiter e ameninţată de oameni cu nesupunerea. De aceea El coboară pe pământ pentru a-I ţine cât mai departe de ei înşişi şi de adevăr. De 15 ani cetatea Argos este cufundată în păcat şi în căinţă pentru că regele ei, Egist, vrea să-şi păstreze puterea: „De 15 ani joc teatru pentru ca ei să nu afle ce putere au.”1 Doi regi îşi apără cu aceeaşi tărie împărăţiile pentru că amândouă sunt ameninţate de acelaşi om: Oreste.
Singura greşeală de care se fac vinovaţi locuitorii Argosului şi care avea să le aducă 15 ani de exil şi suferinţă este aceea de a fi tăcut, de a nu fi reacţionat în nici un fel la moartea lui Agamemnon: „În clipa aceea ar fi fost de ajuns un cuvânt, un singur cuvânt, dar ei au tăcut şi fiecare vedea, în imaginaţie, un cadavru imens, cu faţa sfărâmată.”2 Dar nici Jupiter n-a spus nimic pentru că avea motivele lui: „N-am vorbit: eu nu sunt de pe aici şi nu era treaba mea.”3 Jupiter se ascunde sub un alt nume, sub o altă identitate: se numeşte Demetrios şi vine din Atena. Este străin de cetate ca şi Oreste, care călătoreşte împreună ce pedagogul său. Singura diferenţă e că Oreste fusese născut în Argos, era fiul lui Agamemnon şi al Clitemnestrei. Numele lui e acum Fileb pentru că fusese adoptat de o familie din Corint. Ajunşi în Argos, Oreste şi pedagogul său sunt întâmpinaţi cu tăcerea. Doar Jupiter, călător ca şi ei, se oferă să le explice ce se întâmplă. Acum 15 ani zeii au adus muştele asupra cetăţii. De atunci şi până acum locuitorii ei trăiesc în căinţă şi în regret: „Au cugetul încărcat, le e teamă- dar teama, cugetul încărcat sunt o mireasmă plăcută pentru nările zeilor.”4 În timpul liber, Jupiter e „dresor de muşte”. A inventat o formulă prin care alungă muştele atunci când îl supără: „Abraxas, gala, gala, ţe, ţe. Nu-I mare scofală. Un mic talent de scamator.”5 Oreste se teme de el pentru că are o bănuială că nu e om. Pedagogul îl trezeşte însă la realitate: „La naiba, pe lumea asta nu există decât oameni şi e destul şi-atât. Bărbosul acesta e un om, vreun spion de-al lui Egist.”1 Întors în cetatea natală, Oreste nu se aştepta să fie primit astfel. Îi lipseşte trecutul şi ar vrea să şi-l reconstruiască de acolo de unde a început totul. Pedagogul făcuse din el un om nou, superior, eliberat de trecut şi nu înţelege pentru ce se chinuie atât: „Iată-te eliberat de orice servitute şi de orice credinţă, fără familie, fără patrie, fără religie, fără meserie, liber să slujeşti orice cauză şi ştiind că nu trebuie niciodată să slujeşti nici o cauză, într-un cuvânt un om superior.”2 Dar Oreste nu se crede un om superior, ci un exilat:
„Există oameni care se nasc angajaţi: ei nu au putinţa să aleagă, au fost aruncaţi pe un drum, şi la capătul drumului îi aşteaptă o faptă, fapta lor. Si mia sunt alţii, cei tăcuţi, cei care în fundul sufletului simt greutatea unor imagini tulburi şi pământene…Sigur ăştia nu sunt nişte oameni superiori. La şapte ani eu ştiam deja că sunt exilat.”3 Ca şi Roquentin din „Greaţa”, simte că n-are unde să-şi pună trecutul, nu are o casă pentru el şi asta pentru că a fost crescut să fie liber: „Amintirile sunt o hrană îmbelşugată pentru cei care stăpânesc case, dobitoace, slujitori, pământuri. Dar eu…Eu sunt liber, slavă Domnului. Oh, cât sunt de liber! Şi sufletul meu, ce minunată absenţă e!”4
Jupiter apare de la bun început într-o situaţie degradantă: „zeul muştelor şi al morţii.” Decorul are ca element central o statuie care îl înfăţişează: are o dată „ochii albi şi faţa mânjită de sânge”, şi altădată statuia este „cumplită şi însângerată”. Jupiter e luat în batjocură de Electra, sora lui Oreste. Pentru ea zeul şi-a pierdut autoritatea, nu mai e decât o statuie, un lemn alb pentru că n-a intervenit la moartea tatălui ei şi pentru că de 15 ani acceptă o nedreptate. Electra se simte o râioasă, o ciumată pentru că este singură, e singura care se împotriveşte, singura care nu se simte vinovată şi nu se căieşte: „Oamenii de aici sunt măcinaţi de frică. Eu de ură.”5 Refuză să accepte jocul lor, refuză să se spovedească pentru că n-are nici o crimă pe cuget: „jocul nostru naţional: jocul de-a spovedania în public. Aici orice om îşi strigă păcatele în faţa tuturor…Dar cei din Argos încep să se plictisească: fiecare ştie pe de rost crimele celorlalţi.”6
De Sărbătoarea Morţilor locuitorii Argosului dau la o parte lespedea despre care se crede că astupă intrarea în iad. Astfel, odată pe an, morţii vin la întâlnirea cu cei vii. Aşteptarea e cea mai grea, e chinuitoare pentru că spiritele morţilor nu sunt împăcate: „pe an ce trece se fac tot mai răi.”1 Nu sunt numai rude sau prieteni, ci şi străini: e o întâlnire între cel care a ucis sau a păcătuit şi victimele sale. Tot acest spectacol, bine regizat de Egist, îl încântă pe Jupiter. Pe Oreste însă îl dezgustă. Toţi încep să se vaite şi să ceară îndurare. În mijlocul spectacolului apare Electra în rochie albă care începe să danseze. Ea nu vrea să mai sufere, vrea să pună capăt acestui joc. Îşi doreşte ca toată lumea să fie fericită: „Să nu se clintească nici o frunză, nici un fir de iarbă, nici un zgomot să nu tulbure dansul meu sfânt, căci dansez pentru bucurie, pentru pacea oamenilor, dansez pentru fericire, pentru viaţă…O, moţii mei, vă cer să tăceţi, pentru ca oamenii din jurul meu să ştie că sufletul vostru este alături de mine.”2
Văzând că morţii tac, oamenii se neliniştesc şi încep să-şi dea seama că au fost minţiţi. Minciuna din spatele acestui spectacol riscă să iasă la iveală şi atunci intervine Jupiter, mutând lespedea care astupa intrarea în peşteră: „Posidon, caribu, caribu, lulabi.”
Spectacolul continuă, dar fără Electra pentru că e alungată de Egist. Electra nu dorise decât să-I trezească pe oameni la realitate. Dar ei se cufundă şi mai mult în suferinţă: „Am vrut să cred că pot să-I vindec pe cei de-aici prin cuvinte. Ai văzut ce s-a întâmplat: oamenii îşi iubesc suferinţa, au nevoie de o rană familiară, pe care o întreţin cu grijă, zgândărind-o cu unghiile lor murdare. Trebuie vindecaţi cu de-a sila, căci suferinţa nu poate fi biruită decât printr-o altă suferinţă.”3 Nu vrea să părăsească Argosul, fiindcă îşi aştepta fratele să-I răzbune moartea tatălui. Oreste îşi dezvăluie identitatea, dar vede că nu e dorit nici de propria soră, care aştepta însă un Oreste răzbunător: „Umblu din oraş în oraş, străin celorlalţi şi mie însumi, şi în urma mea oraşele se închid ca o apă stătătoare.”4 Nici el nu mai vrea să plece: „Puţin îmi pasă de fericire. Vreau amintirile mele, pământul meu în rândul celor din Argos.”5 Doreşte să-şi regăsească identitatea şi să aparţină Argosului. Înălţând capul, cere ajutorul lui Zeus:
„Dacă măcar aş vedea limpede! Ah! Zeus, rege al cerului, arareori m-am îndreptat către tine şi nu mi-ai fost prielnic…Acum am ostenit, nu mai deosebesc Binele de Rău şi am nevoie să mi se arate drumul…Te implor, Zeus: dacă legile pe care mi le impui tu sunt resemnarea şi mârşava umilinţă, dovedeşte-mi voinţa ta printr-un semn, pentru că nu mai văd deloc limpede.”1Jupiter nu era în cer, ci se ascundea pe undeva, foarte aproape de Oreste, pentru că-I aude ruga ruga şi-I arată un semn: „Abraxas, abraxas, ţe, ţe şi ţâşneşte o lumină în jurul pietre sfinte.” Trebuia să plece, acesta era mesajul pe care il oferea Jupiter. Dar oare acesta era Binele? Nu, acesta era Binele lor, pe care Jupiter şi-l dorea. Brusc, Oreste are o revelaţie: „Mai e şi un alt drum.”2 Îşi dă seama că nu acesta era drumul lui, ci drumul pe care zeii I-l impun. Drumul lui, destinul lui e acela pe care el şi-l alege şi cu care el este de acord. Se simte dintr-o dată singur, simte că ceva s-a schimbat, ceva nu mai este: „În jurul meu era ceva viu şi cald. Ceva care adineauri a murit. Ce goale sunt toate. Ah! ce gol uriaş, cât vezi cu ochii. Se lasă noaptea…S-a făcut frig…”3 Pentru Oreste divinitatea supremă nu mai există, aşa cum nici Fileb nu mai există. Amândoi au murit. Îşi vede acum drumul limpede: duce către Argos. Şi pentru a-l atinge va lua asupra lui toate crimele locuitorilor crezând că va aparţine cetăţii, că va putea trăi printre ei: „În ziua în care voi fi hăituit de remuşcări mai numeroase decât muştele Argosului, de toate remuşcările oraşului, nu-mi voi fi câştigat oare atunci dreptul de-a trăi printre voi?”4
În palatul său Egist se simte pustiit: „Mi-aş da regatul ca să pot vărsa o lacrimă.” Jupiter apare în scenă ca să-l avertizeze pe rege că Oreste şi Electra vor să-l omoare: „Am vrut să te previn de această crimă, pentru că dorinţa mea este s-o împiedic.”5 Egist fusese complicele lui Jupiter şi acum a obosit, nu mai vrea să ia parte la planurile lui, nu va împiedica crima. Crede că Jupiter vrea să-l salveze pe Oreste, oprindu-l de la crimă, ceea ce nu făcuse şi cu el. Regele nu ştie că zeul nu mai are acum nici o putere asupra lui Oreste. Jupiter recunoaşte: „Cea dintâi crimă, eu am săvârşit-o, făcându-I pe oameni muritori.”6 În faţa lui Egist îşi dezvăluie planurile: „Pentru un singur mort, douăzeci de mii de alţi oameni cufundaţi în căinţă, acesta e bilanţul. N-am făcut o afacere proastă.”7 Cel mai greu a fost să-I ţină pe oameni departe de ei înşişi: „Trebuie ca ei să mă privească: atâta timp cât au ochii aţintiţi asupra mea, uită să privească în ei înşişi”(p 70). Dar nu-i poţi ţine mult timp departe de adevăr pentru că orice taină, oricât de dureroasă ar fi ea, iese până la urmă la iveală: „Dureroasa taină a zeilor şi a regilor: oamenii sunt liberi. Sunt liberi, Egist. Tu şti asta, dar ei nu ştiu.”1 Oreste e un om liber acum şi Jupiter nu mai poate face nimic împotriva lui. Doar oamenii îl pot întoarce din drum.
Egist nu apucă să-şi cheme gărzile că este ucis de Oreste. Aceeaşi soartă o are şi Clitemnestra. După săvârşirea crimei Electra începe să aibă remuşcări, nu se simte de loc liberă şi ar vrea să poată da timpul înapoi. Eriniile, zeiţele remuşcării încep să se apropie. Templul lui Apolo e singurul loc din Argos unde cei doi sunt protejaţi de erinii şi de oameni. Aici se întâlnesc pentru ultima oară cu Jupiter care vine să-I mântuiască, să- salveze. Nu cere în schimb decât „un strop de căinţă”. Pentru a-l impresiona pe Oreste şi pentru a-l determina să renunţe, Jupiter se arată în toată puterea lui de creator al lumii: „Lumea este bună; am făurit-o după vrerea mea şi eu sunt Binele. Dar tu, tu ai făcut răul şi lucrurile te învinuiesc.”2 Oreste îi răspunde calm şi sigur pe el: „Întreg universul tău nu vor fi de ajuns pentru a mă face să mă simt vinovat. Eşti regele zeilor, Jupiter, regele pietrelor şi al stelelor, regele valurilor mării. Dar nu eşti regele oamenilor. Nu trebuia să mă zămisleşti liber. Nu sunt nici stăpân, nici rob , Jupiter. Eu sunt libertatea mea! De îndată ce m-ai zămislit, am încetat să mai fiu al tău.”3 Văzându-l măcinat de o suferinţă străină naturii lui şi naturii zeilor, Jupiter îi cere pentru ultima oară să se-ntoarcă: „Întoarce-te. Eu sunt uitarea, eu sunt odihna.”
Răspunsul vine la fel de sigur ca şi prima dată: „Vom aluneca unul pe lângă celălalt, fără să ne atingem, ca două corăbii. Tu eşti un zeu, iar eu sunt liber. Suntem aidoma de singuri şi neliniştea noastră e aidoma.”4
După ce Jupiter iese definitiv din scenă, Oreste îi propune Electrei să fugă împreună. Aceasta refuză pentru că nu se simte liberă şi cere ajutorul lui Jupiter. Se căieşte şi-şi câştigă astfel mântuirea. Rămas singur în faţa locuitorilor cetăţii care doresc să-l omoare, Oreste îşi dezvăluie pentru a doua oară identitatea. Îşi câştigă adevărata libertate, dar cu ce preţ? Va fi un rege „fără ţară şi fără supuşi”. Va fi singur, nespus de singur: „Adio, oameni ai mei, încercaţi să trăiţi. Totul este nou aici, totul trebuie luat de la capăt. Şi pentru mine începe viaţa. O viaţă ciudată.”5 Are în faţă o libertate ciudată: de o parte eriniile şi muştele, de cealaltă oamenii furioşi. Alege să salveze oamenii pe care urmează să-I părăsească.

Doi regi

CAP IV DOI REGI

Unul îşi doreşte fericirea şi pentru aceasta se va transforma în destin. Celălalt îşi doreşte iubirea oamenilor şi, pentru a o dobândi, va face atât Răul cât şi Binele. Amândoi au acelaşi adversar în faţa căruia sunt la fel de singuri: pentru Caligula acesta se numeşte destin, iar pentru Goetz se numeşte Dumnezeu.
Odată preschimbat în destin, Caligula îşi dă seama că nu mai există cale de întoarcere. Vrea să schimbe ordinea lucrurilor pentru a transforma lumea . Vrea ca lumea să fie astfel fericită pentru ca şi el să poată fi fericit. Dar la sfârşit se trezeşte singur între trecut şi viitor, între oameni şi un cer care nu există. Morţii care îl bântuiau până atunci nu-l pot ajuta pentru că a ales un drum greşit. Fericirea pe care şi-o doreşte e imposibil de realizat, destinul neputînd fi învins.
Pentru a se apropia de oameni, Goetz va încerca să facă Răul şi Binele absolut. Vrea să fie pur pentru că nu-i plac lucrurile neterminate, el fiind un bastard. Dar, indiferent că face Binele sau Răul, nu reuşeşte să trezească decât ura oamenilor. Iubirea pe care şi-o doreşte e cu neputinţă, moartea lui Dumnezeu, singurul adversar cu care se putea măsura, îndepărtându-l şi mai mult de oameni.
Fericirea unuia şi iubirea celuilalt depind de două lucruri imposibil de dobândit, de realizat: luna şi Cetatea Soarelui. Dar nici unul nu reuşeşte: să schimbe destinul sau să-şi apropie oamenii. Luna şi oamenii rămân la distanţă.

1 LUNA
„ Iau în sarcina mea un regat al cărui rege e
tocmai imposibilul.” (Caligula)

Camus îi dă dreptate personajului său atunci când luptă împotriva destinului. Dar greşeala lui Caligula este aceea de a nega oamenii pentru că nu poţi distruge totul fără să nu te distrugi şi pe tine. Sfârşitul şi-l construieşte singur, aşa cum îşi construieşte şi drumul spre fericire. Numai că-şi proiectează fericirea în afara acestei lumi: „Lumea, aşa cum e făcută, nu-i de suportat. Iată de ce am nevoie de lună, sau de fericire, sau de nemurire, de orice lucru oricât de nebunesc, numai să nu aparţină acestei lumi.” Moartea Drusillei, soră şi amantă , îi provoacă o mare suferinţă. De aceea îşi părăseşte supuşii, fugind în căutarea lunii. Negăsind-o, se întoarce complet schimbat, tulburat de un adevăr simplu, dar greu de suportat : „oamenii mor şi nu sunt fericiţi.” Şi-ar dori ca oamenii să cunoască acest adevăr şi crede că el îi va ajuta: „Eu vreau ca oamenii să trăiască potrivit adevărului! Şi singurul care posedă mijloacele de a-i face să trăiască potrivit adevărului sunt eu. Fiindcă eu ştiu ce le lipseşte, Helicon. Oamenii sunt lipsiţi de posibilitatea cunoaşterii.” Este sfătuit să se odihnească, dar refuză pentru că ar fi însemnat să se abandoneze: „Dacă dorm, cine o să-mi dea luna?”
Primul pas în vederea trezirii oamenilor este să oblige cetăţenii imperiului să-şi dezmoştenească urmaşii şi să doneze banii statului. Le demonstrează astfel că nu sunt liberi şi se serveşte de putere pentru a realiza imposibilul: „Această lume e lipsită de orice importanţă, şi numai cine recunoaşte acest adevăr îşi cucereşte libertatea. De aceea vă şi urăsc, fiindcă nu sunteţi liberi. Singurul om liber din întreg imperiul roman sunt eu. Bucuraţi-vă că aveţi în sfârşit un împărat care să vă înveţe ce e libertatea.”3 Caligula suferă că nu poate schimba soarta acestei lumi şi mersul universului: „Ce să fac eu cu energia asta, la ce mi-ar servi această putere atât de uimitoare, dacă nu voi putea să schimb ordinea lucrurilor, dacă nu voi reuşi ca soarele să apună la răsărit, suferinţa să scadă şi oamenii să nu mai moară?”4 Ceea ce doreşte el e mai presus de zei: vrea să amestece lucrurile, binele şi răul, vrea să schimbe ordinea lumii. Numai aşa oamenii vor putea fi fericiţi: „Şi când totul va fi netezit, imposibilul stăpânind în sfârşit pământul, luna aflându-se în mâinile mele, atunci e posibil ca eu însumi să fiu transformat, şi lumea odată cu mine, atunci, în sfârşit, oamenii nu vor mai muri şi vor fi fericiţi.”5 Pentru a-şi duce planul la îndeplinire are nevoie de lume, de spectatori: victime şi vinovaţi. După trei ani, timp în care i-au suportat şi îndeplinit toate poruncile, patricienii se revoltă dorind să-l înlăture pe Caligula de la putere. Cherea îi linişteşte promiţându-le în schimb ajutorul: „Nu sunt cu voi decât pentru un timp.(…)Doresc numai să-mi regăsesc liniştea într-o lume din nou coerentă.”6 Se hotărăsc să-i organizeze nebunia şi să-i facă jocul, pregătind astfel momentul decisiv.
Caligula ajunge să nege omul şi lumea pentru a-şi manifesta în acest mod libertatea: „De mâine începe foametea. Toată lumea ştie ce înseamnă foametea, e un dezastru. De mâine începe dezastrul…Şi voi opri dezastrul când voi avea eu poftă. La urma urmei, n-am chiar atâtea mijloace pentru a dovedi că sunt liber. Totdeauna eşti liber pe spinarea cuiva.”1 Scrie un tratat despre execuţie prin care viaţa fiecărui supus este în mâinile sale. Absurdul este în deplină desfăşurare: „Omul moare pentru că e vinovat. Şi e vinovat fiindcă e supusul lui Caligula. Or, toată lumea e supusă lui Caligula. Deci toată lumea e vinovată. De unde reiese că toată lumea trebuie să moară. E o chestiune de timp şi de răbdare.”2 Caligula se recunoaşte în tânărul poet Scipion. Este echivalentul lui într-o lume în care binele ar fi stăpân: „Tu aparţii altei lumi. Tu eşti la fel de curat în bine, pe cât sunt eu de curat în rău.”3 Tânărul Scipion intuieşte singurătatea regelui, o singurătate bântuită de fantomele trecutului, de toate făpturile pe care le-a omorât, împotriva cărora n-are decât „un refugiu tăcut” care îl ajută să meargă mai departe: dispreţul.
Deghizat în Venus, Caligula adună patricienii în jurul lui pentru a i se închina. Astfel secretele divine sunt oferite oricui în schimbul unei sume de bani. Secrete dureroase sunt rostite cu voce tare pentru ca oamenii să devină conştienţi de ele: „Adevărul acestei lumi este lipsa oricărui adevăr.”4 Scipion îl acuză că acum vrea să pângărească cerul după ce a însângerat pământul. Tânărul poet nu crede în zei, dar, spre deosebire de Caius, nu-i obligă şi pe ceilalţi să nu creadă în ei.: „Pot să neg un lucru fără să mă consider obligat a-l murdări şi fără a le răpi altora dreptul să creadă în el.”5 Caligula a vrut să demonstreze că omul poate să exercite oricând „caraghioasa meserie a zeilor.” Trebuie doar să fie „la fel de crud ca ei” pentru a se considera egalul lor. Caligula nu se crede un tiran. Dacă exercită totuşi puterea, o face „doar ca pe o compensaţie la prostia şi ura zeilor.”6 A refuzat trei războaie pentru că respectă viaţa oamenilor. Un război ar fi avut sens pentru supuşii săi şi moartea oamenilor ar fi fost înţeleasă. Lecţia pe care regele lor vrea să le-o dea este că nimic nu poate fi înţeles pentru că tot ce se întâmplă este inexplicabil şi-i ţine pe oameni departe de fericire: „Destinul nu poate fi înţeles, şi de aceea m-am preschimbat în destin. Am luat chipul nătâng şi de neînţeles al zeilor.”1 Numai că oamenii nu iau această demonstraţie în serios, nu o judecă la adevărata ei valoare, considerând că regele lor a înnebunit: „Greşeala acestor oameni e că nu cred destul în teatru. Ar şti atunci că fiecărui om îi este îngăduit să joace tragediile cereşti şi să devină zeu. E de ajuns să-ţi împietreşti inima.”2 Scipion nu-i intuieşte numai singurătatea, ci şi sfârşitul: „Cred că ai făcut tot ce se poate pentru ca într-o bună zi să se ridice în jurul tău o legiune de zei omeneşti, la fel de neîndurători ca tine, şi să înece în sânge divinitatea ta de-o clipă.”3 Caligula îi dă dreptate. Făcuse tot ce trebuia făcut: moartea era iminentă pentru că-şi atrăsese ura oamenilor. Helicon îl avertizează de complot, dar el se preface că nu-l aude. Caută în continuare luna pentru că iubeşte cu pasiune viaţa care încă nu s-a sfârşit: „Vreau numai luna , Helicon. Ştiu de pe acum ce mă va ucide.(…) Dar n-am epuizat încă toate posibilităţile de a-mi trăi viaţa. De aceea şi vreau luna.”4 Bătrânul patrician îl avertizează şi el de complot. Rămas singur, Caligula se priveşte în oglindă şi-şi dă seama că nu mai există un drum înapoi. Trebuie să meargă până la capăt, adică până la moarte: „Din ce în ce mai puţină lume în jurul meu, ce ciudat! Prea mulţi morţi, prea mulţi morţi, prea mulţi morţi, şi asta pustieşte locul. Chiar dacă mi
s-ar aduce luna, tot nu mă pot întoarce la începuturi. Logica, iubite Caligula, trebuie să-ţi urmezi logica. Puterea până la capăt, dăruirea până la capăt. Nu, nu te poţi întoarce la începuturi, trebuie să mergi până la mistuirea totală!”5 Cere să fie adus Cherea, cel care pusese la cale complotul. Cherea nu-l iubeşte pe Caius: „omul nu poate iubi acela dintre chipurile sale pe care încearcă să-l ascundă în sine însuşi.”6 Dar nici nu-l urăşte pentru că regele nu e fericit. În schimb îl consideră dăunător pentru că stă în calea fericirii oamenilor. De aceea Caligula trebuie să dispară. Inteligenţa se plăteşte scump sau se neagă. Caligula o plăteşte prin suferinţă. Cherea nu vrea nici s-o plătească, nici s-o nege: „Pentru că eu am poftă să trăiesc şi să fiu fericit.”7 Distrugând singura dovadă care l-ar fi acuzat pe Cherea de complot, Caligula se arată superior zeilor: „Nici chiar zeii n-ar putea să redea nevinovăţia, fără ca mai înainte să fi pedepsit.”(Caligula, p 70.) Nu numai că nu-l pedepseşte, dar îl şi îndeamnă să-şi ducă planul la îndeplinire pentru ca el, Caius, să-şi găsească liniştea şi fericirea: „Continuă, Cherea, du-ţi până la capăt strălucitul raţionament pe care mi l-ai făcut adineauri. Împăratul tău îşi aşteaptă odihna. E modalitatea lui de a trăi şi de a fi fericit.”1
Organizează un concurs de poezie: subiectul este moartea, timpul de gândire un minut. El este singurul juriu. Poeţii însă îl dezamăgesc pentru că-şi pusese ultima speranţă în ei. Toată lumea este dată afară. Tânărul Scipion iese şi el, luându-şi adio de la cel care-i omorâse tatăl: „Nici pentru tine, nici pentru mine, care-ţi semăn atât de mult, nu mai există ieşire. O să plec undeva departe, să caut raţiunea tuturor acestor lucruri. Adio, scumpe Caius. Când totul se va fi terminat, să nu uiţi că te-am iubit.”2 Rămas din nou singur, Caligula se priveşte în oglindă: „Ce ciudat! când nu omor, mă simt singur. Cei vii n-ajung să-mi populeze universul şi să-mi spulbere plictiseala. Când vă găsiţi cu toţii aici, mă faceţi să simt un gol fără fund în care nu pot privi. Nu mă simt bine decât printre morţii mei. Ei sunt adevăraţi. Sunt ca şi mine. M-aşteaptă şi mă zoresc.3 Îşi dă seama că nu cei cărora le-a omorât copiii sau tatăl îl vor asasina, ci cei pe care i-a batjocorit şi ridiculizat. Primii au înţeles că fericirea nu e posibilă, ceilalţi o apără pentru că încă o mai caută, încă mai cred în ea.
Pentru Caesonia fericirea e generoasă, nu trăieşte din distrugeri. Dar el a ales cealaltă fericire, aceea a ucigaşilor. Iubirea n-ar putea să-i aducă liniştea, din moment ce şi fiinţa iubită îmbătrâneşte şi moare. Însă nici suferinţa nu durează, dacă acest lucru ar putea fi o consolare: „Iată-mă azi şi mai liber decât acum câţiva ani, eliberat şi de amintire şi de iluzie. Acum ştiu că nimic nu durează!”4 Caesonia este şi ea vinovată fiindcă a consimţit la toate crimele lui. Fiind singurul martor, e decis să scape de ea şi o sugrumă: „Trăiesc, ucid, exercit puterea delirantă a nimicitorului, faţă de care aceea a creatorului pare simplă maimuţăreală. Asta înseamnă să fii fericit. Asta-i fericirea, această cumplită eliberare, acest dispreţ universal, sângele, ura din jurul meu, această izolare fără seamăn a omului care-şi are privirea aţintită asupra întregii sale vieţi.”5 Privind cadavrul Caesoniei, îşi dă seama că a ucide nu-i o soluţie şi, simţindu-se vinovat, se priveşte în oglindă: „Cine ar îndrăzni să mă condamne în această lume fără judecător, în care nimeni nu-i nevinovat!”1 Trebuie să meargă până la mistuirea totală pentru a fi consecvent, pentru a-şi urma drumul până la capăt, cu toate că setea de imposibil îl chinuie acum mai mult decât oricând: „Dacă aş fi avut luna, dacă iubirea mi-ar fi fost de ajuns, totul s-ar fi schimbat. Dar unde să-mi sting setea asta? Ce inimă , ce zeu ar putea să aibă pentru mine profunzimea unui lac?”2 Nimeni nu poate să-i stingă setea de imposibil: nici omul pentru că l-a negat şi distrus, nici zeul pentru că n-a crezut în el. „Nimic în lumea asta, şi nici în cealaltă, care să fie pe măsura mea.(…) Mi-ar fi de ajuns ca imposibilul să existe. Imposibilul! L-am căutat între hotarele lumii, între propriile mele hotare.”3 Se simte sfâşiat între două extreme pe care le-a respins deopotrivă: oamenii furioşi şi zeii cruzi. Ar putea găsi echilibrul, dacă până în ultima clipă ar avea luna. Dar Helicon nu mai vine: „N-am apucat pe drumul care trebuia, n-ajung la nimic. Libertatea mea nu-i cea bună. Helicon! Helicon! Nimic! Încă nimic. O, ce grea e noaptea asta! Helicon n-o să mai vină: vom fi vinovaţi pe vecie! Noaptea aceasta e grea ca durerea omenească.”4 Helicon apare în sfârşit, dar nu pentru a-i aduce luna, ci pentru a-l apăra de mâinile criminale ale mulţimii. Nu reuşeşte pentru că oamenii sunt în stare de orice atunci când cineva stă în calea fericirii lor. Ultimele momente îl ţin pe Caligula şi mai departe de lună, de imposibil, de fericirea lui. Un rege se apropie de moarte şi pierde lupta, fiind învins de propria lui dorinţă. În faţa morţii şi a oamenilor nu-şi mai poate apăra decât viaţa: „Tot mai sunt viu.”5

2 CETATEA SOARELUI
„Quelquefois, j’imagine l’Enfer comme
un désert qui n’attend que moi.”( Le
diable et le bon Dieu )

Puritatea nu poate fi întâlnită decât în Rai sau în Iad. Pe pământ, orice încercare de a face Binele sau Răul absolut, luând astfel locul lui Dumnezeu sau al diavolului, este sortită eşecului. Goetz începe prin a face Răul. Asediază oraşul Worms pentru că toată lumea îi cerea să nu facă acest lucru. În interiorul oraşului două mii de preoţi se închid, se separă de ceilalţi douăzeci de mii de locuitori. Doar Heinrich rămâne liber pentru că era iubit de cei săraci. El nu e nici de partea preoţilor, nici de partea săracilor pentru că vrea să fie de partea tuturor. Atunci când o femeie îi cere să-i explice din ce cauză a murit copilul ei, preotul devine confuz: „Nu! Nu! Nu înţeleg! Nu înţeleg nimic! Nu pot şi nu vreau să înţeleg! Trebuie să crezi! Să crezi! Să crezi!”1 Crede pentru că este absurd, însă nu mai ştie dacă spune aceste lucruri din convingere sau dacă le spune din obişnuinţă.
Nasty brutarul face parte din rândul săracilor. Pentru el lupta e clară, ştie cât timp şi împotriva cui va lupta: „Timp de şapte ani, duhul răului va mai domni pe pământ; dar, dacă fiecare dintre noi luptă cu nădejde, cu toţii ne vom mântui pe noi înşine şi pe Dumnezeu odată cu noi.”2 Îi promite femeii că-şi va regăsi copilul, dar nu în cer, ci pe pământ după şapte ani de lupte: „Va începe împărăţia lui Dumnezeu pe pământ: morţii ne vor fi daţi înapoi, toată lumea o să iubească pe toată lumea şi nimeni nu va mai fi flămând.”3 Locuitorii Worms-ului cer ajutorul Episcopului, închis împreună cu ceilalţi preoţi. Soluţia pe care le-o propune este de fapt un compromis: să deschidă porţile oraşului şi să se roage. Astfel preoţii îşi vor salva pielea. Nasty intervine, îndemnându-i pe oameni la luptă. Fiecare trebuie să-şi facă datoria şi în nici un caz nu trebuie să se resemneze. Îngerii dreptăţii au început deja lupta: „Dar cine îndrăzneşte să pretindă că Dumnezeu ne-a părăsit? Au făcut tot ce-au putut ca să vă îndoiţi de îngeri? Fraţilor, îngerii sunt aici! Nu, nu ridicaţi ochii, cerul e gol. Îngerii sunt la lucru pe pământ; se înverşunează împotriva taberei duşmane.”4 Pentru Nasty nu există decât o singură Biserică: societatea oamenilor. Şi, dacă un preot stă în calea construirii Lumii Noi, va fi ucis pentru că numai ucigând vor cuceri cerul. Nu există altă soluţie ca săracii să nu mai sufere de foame şi să nu mai fie exploataţi. Episcopul este ucis de mulţime. Aceeaşi soartă urmează s-o aibă şi ceilalţi două mii de preoţi. În aceste momente, Heinrich îşi dă seama că-i trădează şi pe săraci şi pe preoţi. Pe săraci îi minţea prin tăcerea lui, crucea neputând ţine de foame. Acum suferă că nu poate face nimic pentru oamenii Bisericii. În faţa lui vor fi întotdeauna două extreme şi el nu va şti niciodată pe care s-o aleagă. Are însă ocazia să salveze preoţii. Înainte de a muri, Episcopul scapă o cheie. Era cheia de la o uşă secretă prin care se putea ieşi din oraş, fără ca ţăranii să bage de seamă. Heinrich nu-şi doreşte această răspundere, nu vrea să aleagă între preoţi şi săraci pentru că-i iubea şi pe unii şi pe ceilalţi. Nu vrea să ia cheie şi totuşi o ridică.
În tabăra lui, Goetz era hotărât să ardă oraşul chiar în acea noapte: „Ce putere, Dumnezeule, oraşul acesta e al meu şi ţi-l dăruiesc! Curând am să-i dau foc întru slava ta.”1 Apariţia lui Heinrich în aceste clipe de euforie este luată drept un semn. Dumnezeu îl invita să facă Răul, din moment ce-i deschidea porţile oraşului tocmai printr-un preot. Răul, pe care Goetz îl face cu atâta uşurinţă, Heinrich doar îl visează: „Visam să fac Răul şi când v-am văzut, mi-am dat seama că eram pe cale de a-l face cu adevărat.”2 Ezită să-i lase cheia pentru că urăşte această alegere. Îi urăşte pe săraci fiindcă aceştia îi întorc spatele şi suferă şi mai mult atunci când el se oferă să-i ajute. Heinrich e sfâşiat între oameni şi Dumnezeu. Nu-i poate iubi pe amândoi în acelaşi timp. Trebuie întotdeauna să alegi: să ajuţi oamenii sau să slujeşti lui Dumnezeu. Heinrich, în felul lui, este un bastard: e fiul nelegitim al Bisericii. Goetz este bastard prin mamă. Drama lor e că nimeni nu se interesează de ei, nici oamenii nici Dumnezeu. De aceea Goetz a ales să facă Răul absolut: „Îmi plac lucrurile definitive. Eu m-am făcut singur; bastard eram din naştere, dar frumosul titlu de fratricid îl datorez numai meritelor mele.”3
Nasty brutarul se predă şi el pentru a-i propune lui Goetz o nouă alianţă: să înceapă o revoluţie împotriva celor puternici şi bogaţi. Preoţii şi bogaţii vor fi ucişi, iar bunurile lor vor fi împărţite săracilor. Astfel vor avea timp să construiască împreună „cetatea lui Dumnezeu”. Rolul preotului va putea fi îndeplinit de oricine, din moment ce toţi sunt egali: „Toţi oamenii sunt egali şi fraţi, toţi sunt în Dumnezeu şi Dumnezeu e în toţi. Sfântul Duh vorbeşte prin gura oricăruia, toţi oamenii sunt preoţi şi prooroci, fiecare poate boteza, cununa, propovădui Evanghelia şi ierta păcatele; fiecare trăieşte în faţa tuturor pe pământ şi singur în sufletul său în faţa lui Dumnezeu.”4 Dar lui Goetz îi place tot ce vrea Nasty să distrugă. Statuile, luxul, războiul, nobilii trebuie să existe. Nu doreşte încă să salveze oamenii, fiindcă nu luptă pentru ei. Duce acest război împotriva singurului adversar pe care şi l-a ales: „Dar ce-mi pasă mie de oameni? Dumnezeu mă aude, lui Dumnezeu îi sparg urechile, şi asta-mi ajunge, căci el este singurul duşman demn de mine. Există Dumnezeu, eu şi fantomele. Pe Dumnezeu îl voi răstigni în noaptea aceasta prin tine şi prin douăzeci de mii de oameni pentru că suferinţa lui e infinită şi-l face infinit pe cel care-l face să sufere.”1 Vrea să facă Răul absolut pentru că vrea să fie pur: „Oraşul va pieri în flăcări: sufletul Domnului este o galerie de oglinzi, focul se va răsfrânge în milioane de oglinzi. Atunci voi şti că sunt un monstru cu totul pur.”2 Crede că este folosit de Dumnezeu care-i trimite îngeri pe ascuns pentru a-l ispiti. Dumnezeu nu-l înţelege şi el vrea să fie singurul răspunzător pentru faptele sale: „Da, Dumnezeule, eşti nevinovăţia însăşi: cum ai putea concepe neantul, tu care eşti plenitudinea? Privirea ta este lumină şi schimbă totul în lumină: cum ai putea cunoaşte penumbra din inima mea? Iar mintea ta atotcuprinzătoare cum ar putea pătrunde în tiparele minţii mele fără a le sparge? Ură şi slăbiciune, violenţă, moarte, supărare, astea vin numai de la omul singur, acestea sunt singura mea împărăţie şi sunt singur în ea: ce se petrece aici nu mi se poate imputa decât mie.”3 Goetz se simte foarte singur. Oamenii îl părăsiseră de mult. I-a mai rămas un singur adversar pe care nu vrea să-l piardă şi împotriva căruia luptă cu înverşunare: „Sunt omul care-l tulbură pe Dumnezeul cel Atotputernic. În mine I se face groază lui Dumnezeu de sine însuşi!”4
Heinrich îi reproşează că, vrând să facă Răul imitându-l pe diavol, nu reuşeşte să fie decât un măscărici. Preotul e convins că Binele e cu neputinţă pe pământ pentru că Dumnezeu a vrut aşa: „ E de ajuns ca un singur om să urască un alt om, pentru ca ura să se întindă de la unul la altul peste întreaga omenire.”5 Toată lumea face Răul şi nimeni n-a făcut niciodată Binele. Goetz pariază că-l va face într-un an: „Pariez că voi face Binele. E cea mai bună cale din toate de a fi singur. Am fost un nelegiuit, mă schimb, fac stânga-mprejur şi pariez că ajung un sfânt.”6 Propune să joace la zaruri pentru a vedea cine câştigă: „Vreau să-l strâng cu uşa pe Dumnezeu: dacă mă face să câştig, oraşul va arde.”7 Trişează ca să piardă. Oraşul este salvat. Goetz va face Binele. Îşi donează moşia ţăranilor şi manifestă iubire faţă de servitorii săi pentru că Binele înseamnă iubire. Dar adevărul pe care-l descoperă e că oamenii nu se iubesc. Este hotărât să înlăture orice piedică în calea iubirii: „Tu(Nasty) vrei să amâni pentru mai târziu împărăţia lui Dumnezeu, iar eu, eu sunt mai isteţ. Am găsit o cale ca să înceapă numaidecât, cel puţin într-un colţ de ţară, aici. Întâi las pământurile mele ţăranilor. Al doilea: pe acest pământ organizez prima comunitate creştină, toţi să fie egali!”1 De data aceasta Goetz e cel care-i face o propunere lui Nasty: „Ah! Nasty, sunt ostaş: dau bătălia Binelui şi am de gând s-o câştig numaidecât, şi fără vărsare de sânge. Împreună, noi doi vom reface Paradisul, căci Domnul m-a ales ca să şterg păcatul nostru strămoşesc.”2 Împreună vor construi „Cetatea Soarelui”. Dar Nasty îl refuză pentru că nu vrea să înceapă Revoluţia mai devreme de şapte ani. Goetz vrea să facă tot Binele şi cât mai degrabă. Nu vrea să fie modest şi crede că va câştiga de unul singur: „Eu zic, şi adevăr grăiesc: ajunge ca un om să iubească toţi oamenii cu o iubire neînjumătăţită, pentru ca această iubire să se întindă de la unul la altul peste toată omenirea.”3 Şi Goetz va fi acel om: „Ştiu că Binele e mai anevoios decât Răul. Răul, asta eram doar eu, Binele e totul. Dar nu mi-e teamă. Pământul trebuie încălzit şi-l voi încălzi. Dumnezeu mi-a dat însărcinarea să strălucesc şi voi străluci, voi sângera lumină. Sunt un cărbune aprins, suflul Domnului scoate văpaie din jar şi ard de viu. Brutarule, sunt bolnav de boala Binelui şi vreau ca boala asta să fie molipsitoare. Voi fi martor, martir şi ispită.”4 Goetz propune acelaşi lucru ţăranilor. Dar ei nu-l ascultă. În mijlocul mulţimii apar câţiva călugări însoţiţi de un preot. Aceştia vindeau indulgenţe: cu doi taleri o cunoştinţă moartă ajungea în rai. Spectacolul place oamenilor pentru că sunt bucuroşi să plătească o promisiune a lumii de apoi, oricât de naivă ar fi ea. Asemenea lui Iisus care i-a izgonit pe vânzători din Templu, Goetz loveşte cu pumnul în masă şi le aruncă indulgenţele. În schimbul acestor lucruri trecătoare şi lipsite de importanţă el le oferea iubirea. Dar vede că nimeni nu-l înţelege, nimeni nu-i primeşte iubirea. Dintr-o dată cade în genunchi în faţa Bisericii, gemând: „Nu ştiu să le vorbesc. Doamne, fă-mă să găsesc calea spre inimile lor!”5
Heinrich lepădase hainele preoţiei şi era acum posedat de diavol. Îl urmăreşte pe Goetz pentru a vedea dacă-şi va ţine promisiunea: să facă Binele într-un an. Îl avertizează că-i va fi mult mai greu , dacă nu imposibil, să învingă Răul şi să facă Binele: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Tatăl sunt eu, Diavolul e fiul meu, ura, Sfântul Duh. Mai repede vei izbuti să ciopărţeşti şi să vinzi cu bucăţelele Treimea cerească, decât să tai în trei părţi Treimea noastră.”1 Diavolul, prin Heinrich, încearcă să-l ispitească, să-l întoarcă din drum pe Goetz care acum nu mai vede clar pentru că nu mai înţelege: „Altădată vedeam limpede şi departe, pentru că Răul e simplu, dar mi s-a împăienjenit vederea şi lumea s-a umplut de lucruri pe care nu le înţeleg.”2 Până acum a făcut Răul. Acum încearcă să facă Binele. Indiferent ce-ar face, nu reuşeşte decât să fie urât de oameni.
Catherine, amanta lui, este pe moarte. E urmărită de diavoli şi cere să fie izbăvită. Însă nimeni n-o poate spovedi: Heinrich nu mai este preot şi Nasty nu poate face nimic acum. Se oferă Goetz s-o salveze. Îngenunchează în faţa altarului, rugându-se pentru o minune. Îi cere lui Iisus să-i dea rănile lui. Văzând că nu se întâmplă nimic, scoate un cuţit şi-şi oferă singur stigmatele pe care le cerea. Cu sângele său mânjeşte pieptul Răstignitului şi invită mulţimea să se apropie pentru a vedea minunea. Catherine scapă de diavoli şi moare. Oamenii cred şi îngenunchează. Goetz e fericit pentru că, în sfârşit, a izbutit: „Întorceţi-vă la casele voastre şi bucuraţi-vă, e zi de sărbătoare. Astăzi începe pentru toţi împărăţia lui Dumnezeu. Vom clădi Cetatea Soarelui.”3 A izbutit să-şi apropie oamenii: „Sunt ai mei, în sfârşit.”4 Dar „cetatea” pe care o construieşte este artificială şi nu durează mult. Vin vremuri când oamenii trebuie să aleagă de partea cui vor lupta, însă locuitorii Cetăţii Soarelui refuză lupta, doresc numai să se roage, să iubească şi să facă Binele. În mijlocul lor, Goetz se simte singur. Dumnezeu îi lipseşte. Dacă înainte îl avea ca adversar, acum, ca prieten, nu vede decât un gol imens: „Cu cât oamenii mă iubesc mai tare, cu atât sunt mai singur. Eu le sunt acoperişul, dar eu n-am acoperiş. Sunt cerul lor, dar eu n-am cer. Ba da, am şi eu un cer: pe acesta, uită-te ce departe e. Voiam să mă fac stâlp şi să ţin bolta cerească. Ţi-ai găsit! Cerul e o gaură. Mă întreb chiar unde o fi locuind Dumnezeu.”5 Nasty îl avertizează că va începe răscoala din vina lui, fiindcă a grăbit lucrurile, şi-i cere ajutorul. Goetz refuză, nu vrea să renunţe la Bine. Crede că cetatea lui va fi ferită, comparând-o cu o arcă în care a adăpostit iubirea.
Pentru Camus nimeni nu e nevinovat. La Sartre, vinovăţia depinde foarte mult de perspectivă, de cine priveşte lucrurile: pentru un conducător toţi sunt vinovaţi, pentru un supus toţi sunt nevinovaţi. Goetz nu mai vrea să fie un conducător. O să le spună oamenilor adevărul: că nu pot învinge fiindcă nu ştiu să lupte şi o să le ceară să renunţe. Îşi ia rămas bun de la locuitorii Cetăţii Soarelui, promiţându-le că se va întoarce şi va aduce pacea: „Mă voi întoarce, fraţilor; aici e Dumnezeul meu, aici mi-e fericirea, aici mi-e iubirea; mă voi întoarce.(…) Iubirea va învinge războiul.”1
Goetz le vorbeşte răsculaţilor, dar aceştia îl refuză: îi refuză pământurile, îi refuză iubirea. Acum oamenii din Cetatea Soarelui i se par plictisitori pentru că s-au lăsat cuceriţi prea uşor. Îşi dă seama că pe răsculaţi îi iubeşte, fiindcă se împotrivesc. Cere din nou ajutorul lui Dumnezeu: „Acum, Doamne, călăuzeşte-mă tu prin noapte şi beznă.(…) Doamne, cred, vreau să cred, că ai lăsat să mă duc de-a rostogolul în afara lumii pentru că mă vrei cu totul al tău.”2 Vrea să ducă lucrurile până la extrem. Crede că numai aşa îşi va găsi liniştea: „Până ce nu voi fi gustat din toate, nimic nu-mi va mai fi pe plac; până ce nu voi avea totul, nimic nu voi mai stăpâni. Nimic întru nimic voi fi până nu voi fi totul.”3 Binele nu-l scapă de singurătate: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! E voia ta oare? Ura aceasta faţă de om, dispreţul acesta faţă de mine însumi, nu le-am căutat oare încă de pe vremea când eram rău? Singurătatea pe care o dă Binele, cum s-o deosebesc de singurătatea pe care ţi-o dă Răul?”4 Se întoarce în cetate şi o găseşte doar pe Hilda, noua lui amantă. Locuitorii Cetăţii Soarelui fuseseră ucişi pentru că n-au acceptat să lupte. Ea era singura supravieţuitoare. Pentru ea, iubirea e posibilă numai pe pământ şi împotriva lui Dumnezeu. Îi iubeşte pe Goetz şi n-ar vrea să-l piardă şi pe el: „N-o să ajungem în cer, Goetz, şi chiar dacă am intra amândoi pe poarta raiului, n-am avea ochi să ne vedem, nici mâini să ne atingem. Acolo sus, fiecare îşi vede doar de Dumnezeu.”5 Goetz nu-i împărtăşeşte iubirea: „Eu nu-l iubesc decât pe Dumnezeu şi nu mai sunt pe pământ.”6 Se simte vinovat şi vrea să scape de acest sentiment, gândind că Dumnezeu a vrut aşa. Are nevoie de El pentru a exista: „Nu sunt om, nu sunt nimic. Numai Dumnezeu este.(…) Se lasă seara; în amurg trebuie să ai privirea ageră ca să-l deosebeşti pe Bunul Dumnezeu de Diavol.”1A trecut un an de când a ales să facă Binele şi a pierdut pariul. Heinrich îl găseşte şi-l anunţă că răscoala a fost înăbuşită, Nasty a pierdut şi 25.000 de ţărani au murit. Ţăranii îl urăsc fiindcă a refuzat să conducă armata răsculaţilor şi acum vor să-l omoare. Goetz nu vrea să plece. Vrea să fie judecat: „Am nevoie să fiu judecat. În fiecare zi , în fiecare ceas mă osândesc singur, dar nu izbutesc să-mi dovedesc nimic pentru că mă cunosc prea bine ca să mă încred în mine. Nu-mi mai văd sufletul fiindcă stau cu nasul în el; trebuie ca cineva să-mi împrumute ochii lui.”2 Hilda se oferă să-i dea ochii ei, dar nici ea nu-l mai vede pentru că-l iubeşte. Heinrich rămâne singur cu Goetz. Procesul are loc fără martori. Heinrich îl găseşte schimbat, pe jumătate mort şi nu se simte încă suficient de rău pentru a-l condamna. Goetz are de fapt impresia că se acuză singur: „Altădată siluiam sufletele prin schingiuire, acum le siluiesc făcând Binele.(…) Trădasem pe toată lumea, şi pe fratele meu, dar pofta mea de trădare nu se potolise: atunci într-o noapte, în faţa zidurilor Worms-ului, am născocit ceva nou: să trădez Răul.”3 N-a reuşit să se schimbe, rămânând acelaşi, adică un bastard. Îşi pune întrebarea dacă Binele e cu putinţă într-o lume în care Dumnezeu tace. Heinrich îi răspunde că lui Dumnezeu nu-i pasă de el pentru că nu e demn de luat în seamă . Nimeni nu e luat în seamă, omul fiind neant: „Ţi-ai ridicat vocea ca să acoperi tăcerea lui Dumnezeu. Poruncile pe care te prefaci că le primeşti, singur ţi le dai.”4 Goetz are o revelaţie. Începe să vadă clar şi renunţă la o iluzie: „Dumnezeu nu mă vede, Dumnezeu nu mă aude, Dumnezeu nu mă cunoaşte. Vezi tu golul acesta deasupra capetelor noastre? Acesta e Dumnezeu. Vezi tu această spărtură în uşă? Acesta e Dumnezeu. Vezi groapa asta în pământ? E tot Dumnezeu. Tăcerea este Dumnezeu. Absenţa este Dumnezeu. Dumnezeu e singurătatea oamenilor. Nu eram decât eu: singur am hotărât Răul; singur am născocit Binele. Eu sunt cel care a măsluit cărţile, care a făcut minuni, care se învinovăţeşte astăzi, eu singur sunt cel care poate să mă ierte; eu, omul. Dacă Dumnezeu există, omul este neant; dacă omul există…”5Îi descoperă preotului un adevăr pe care îl purtase cu sine tot timpul: „Dumnezeu nu există. Nu mai e Rai, nu mai e Iad: doar Pământul.”1 Heinrich are nevoie ca Dumnezeu să existe pentru a se putea apăra de oameni şi a scăpa de judecata lor: „Dacă nu există Dumnezeu, nu mai e chip să scăpăm de oameni…Tatăl nostru care eşti în ceruri, mai bine să fiu judecat de către o fiinţă eternă decât de semenii mei.”2 Dar nu mai există decât oameni. Goetz nu-şi pierde procesul pentru că, din lipsă de judecător, nu mai are loc. O să ia totul de la capăt. Vrea să trăiască acum când ştie că Dumnezeu nu există. Îl omoară pe Heinrich şi se întoarce la Hilda anunţând-o că Dumnezeu a murit: „Nu mai avem martori, sunt singurul care-ţi vede părul şi fruntea. Cât eşti de adevărată de când nu mai e el. Priveşte-mă, priveşte-mă tot timpul, lumea a orbit; dacă ţi-ai întoarce capul, mi-ar fi teamă că mă risipesc în neant. În sfârşit, singuri!”3 Îşi doreşte să fie un om printre oameni şi va lupta din nou: „Voiam Binele; o prostie; pe pământul acesta şi în vremurile astea , Binele şi Răul sunt de nedespărţit: primesc să fiu rău ca să devin bun.”4 Ca şi în cazul lui Oreste, moartea lui Dumnezeu este asociată cu pierderea unei fiinţe dragi. La început, omul are impresia că e liber şi că nimic nu mai stă în calea fericirii lui pentru că singura piedică este înlăturată. Dar, treptat, începe să se simtă şi mai singur, începe să sufere. De aceea Goetz are nevoie de oameni: „Conducătorii sunt singuri. Eu vreau să fie oameni peste tot, în jurul meu, peste mine şi să-mi ascundă cerul.”5 Moartea lui Dumnezeu nu-l apropie de oameni, aşa cum îşi dorea , ci dimpotrivă: „L-am ucis pe Dumnezeu pentru că mă despărţea de oameni, şi iată că moartea lui mă însingurează încă şi mai tare.”6 O să ia conducerea armatei, o să fie din nou singur, aşa cum fusese Heinrich, aşa cum este Nasty. Îl interesează oamenii acum când ştie că n-are decât o viaţă, pentru că numai alături de ei va putea fi fericit: „O să le inspir groază de vreme ce nu e alt chip de-a le purta iubire; am să le dau porunci de vreme ce nu e alt chip de a mă supune; voi rămâne singur cu cerul gol deasupra capului, de vreme ce nu am altă cale de a fi cu voi. Războiul acesta trebuie făcut, şi-l voi face.”7