Povestea de la sfarsitul lumii 4
Ma aflam inca in Tara de Sus, cand un suflet ma anunta ca Ridvan doreste sa ma vada in palatul lui. Trecusera 509 batai ale vantului Gjibrail si nu descoperisem inca nimic in privinta misiunii mele. Ritualul la care, fara sa vreau, am fost supus m-a ajutat sa inteleg de atunci limba sufletelor si a avut drept sop purificarea mea. Devenisem si eu un suflet, emanam intuneric ca oricine altcineva si, pot spune cu bucurie, ma simteam mult mai usor. Ce-i drept, eram cel mai mic dintre suflete si acest fapt m-a izoltat de restul colectivitatii. Numaram bataile lui Gjibrail undeva la marginea lumii si in mintea mea se facea tot mai intuneric. De ce am venit pe Pamant? Intrebarea ma macina la fel ca la inceput. Raspunsurile veneau insa din ce in ce mai putine. De ce preotul mi-a interzis sa pun vreo intrebare cat timp voi sta in Tara lui Ridvan? Si ce rost are aceasta interdictie din moment ce am fost izolat, din moment ce nu se afla nimeni langa mine, niciun suflet pe care l-as fi putut intreba ceva?
-Suflet pitic! Ridvan doreste sa te vada! Peste trei zile vor veni doua suflete care te vor escorta in palatul lui!
Cel care ma anunta disparu imediat. Dupa negrul care-l emana puteai sa spui ca-i Mare Preot. Aveam sa aflu, mai tarziu, ca era chiar Israfal, preotul cu trambita, paznicul Podului.
Vestea, desi venita pe neasteptate, ma cufunda si mai mult in starea in care ma aflam. Intrebarile se inmulteau in mintea mea cu atata repeziciune ca nu mai puteam sa le urmaresc. Si, cat timp incercam sa le gasesc unora raspuns, veneau altele si altele. M-am asezat obosit pe o piatra si am inceput sa rad: “-Inca trei zile si intrebarile mele vor gasi un raspuns!”
