voi reveni cu Povestea de la sfarsitul lumii curand

Două atitudini diferite, două personaje : un condamnat la existenţă şi un condamnat la moarte. Unul iubeşte natura ( Meursault ), celuilalt îi provoacă greaţă (Roquentin). Într-un articol despre „ Greaţa “, Camus îi reproşa lui Sartre dezgustul existenţei: „ tot trăind împotriva curentului, întreaga fiinţă e cuprinsă de un dezgust, de o revoltă, iar revolta trupului este tocmai ce se numeşte greaţă.” 1Nu despre “revolta trupului” este vorba în „ Străinul “, ci despre o revoltă a sufletului. Dacă la sfârşit Roquentin găseşte o cale de salvare, lui Meursault ghilotina nu-I lasă nici măcar gândul că ar putea scăpa într-un fel. Împotrivirea în faţa morţii, starea de revoltă nu durează decît câteva momente pentru că îi ia locul absurdul. Pentru Roquentin absurdul vine ca o „ iluminare”, provocîndu-I greaţă. Pentru Meursault absurdul este confruntarea dintre conştiinţa lui şi lumea iraţională. Camus nu vede absurdul ca pe un scop, ci ca pe un punct de plecare2. Oricum nu spre o altă lume pentru că „ nu există decît o singură lume “, cea prezentă. Dacă totuşi ar fi să-şi imagineze o altă viaţă, Roquentin ar vedea-o ca pe o viaţă în care ceilalţi să-şi amintească de el, iar Meursault „ o viaţă în care aş putea să-mi amintesc de aceasta de aici”3. Pentru Roquentin existenţa lui Dumnezeu e înşelătoare, iar pentru Meursault a-l accepta pe Dumnezeu înseamnă să ajungă la un compromis, să ( se) mintă. Nici unul nu se lasă înşelat şi amândoi merg mai departe spre un alt început ( sau poate acelaşi): Roquentin spre Paris, Meursault spre ghilotină.

2.1. Un om singur

Acesta este începutul, începutul unui scriitor. Nu ştim dacă viaţa lui Antoine
Roquentin s-a schimbat, dar ştim că ultima lui dorinţă, aceea de a se salva sriind un roman, s-a îndeplinit. I-au îndeplinit-o editorii, cei care I-au găsit şi publicat caietele. Primul pas spre această salvare îl făcuse Roquentin însuşi: „ cel mai bine ar fi să notez evenimentele zi cu zi. Să ţin un jurnal ca să mă lămuresc.”1 Este stabilit de trei ani în Bouville, după ce călătorise în Europa Centrală, în Africa de Nord şi Extremul Orient, pentru a-şi încheia cercetările asupra marchizului de Rollebon. Roquentin trăieşte singur, “ complet singur “, însă nu reuşeşte să renunţe complet la oameni. Are nevoie de ei pentru a se salva: „ Dar eu rămâneam prea aproape de oameni, la suprafaţa singurătăţii, hotărît să mă refugiez în mijlocul lor în caz de alarmă.”2 Comunică foarte greu cu lumea şi, de cele mai multe ori, nu prin cuvinte, ci prin simţuri. Simte nevoia să pipăie lucrurile, să le privească îndelung, dar ceva îl opreşte: „ nu mai sunt liber, nu mai pot face ce vreau.”3 Comunicarea se întrerupe dintr-o teamă inexplicabilă. E prima experienţă a greţii : „Obiectele n-ar trebui să înduioşeze, pentru că ele n-au viaţă. Te serveşti de ele, le pui la loc, trăieşti în mijlocul lor: sunt utile, nimic mai mult. Dar pe mine mă înduioşează, e insuportabil. Mi-e frică să intru în contact cu ele, ca şi cum ar fi nişte animale vii. Acum înţeleg: îmi amintesc mai bine ce-am simţit zilele trecute, pe malul mării, cînd ţineam în mână piatra aceea. Era un fel de scârbă dulceagă. Ce neplăcut era! Venea de la piatră , sunt sigur, trecea din piatră în mâinile mele. Da, asta e, chiar asta: un fel de greaţă în mâini.”4 Greaţa vine din exterior, se instalează ca o boală, pe neaşteptate: „ Cămaşa lui albastră de bumbac se detaşează veselă pe un perete ciocolatiu. Şi asta provoacă Greaţa. Sau mai curînd aceasta este Greaţa, Greaţa nu-I în mine: o simt acolo pe perete, pe bretele, pretutindeni. Se confundă cu cafeneaua, iar eu, eu mă aflu în ea.”5 Viitorul nu este o salvare pentru el fiindcă îi provoacă aceeaşi stare de greaţă ca piatra, ca bretelele, ca orice alt lucru prezent: „Văd viitorul. E acolo, aşteaptă în stradă, puţin mai palid decît prezentul.(…) Acesta e timpul, timpul gol, vine încet spre existenţă, se lasă aşteptat şi cînd cine eşti scârbit pentru că îţi dai seama că era acolo de mult.”6 Trecutul ar putea fi o şansă să facă faţă prezentului, numai că şi el depinde de acest prezent: „ Îmi construiesc amintirile cu ajutorul prezentului. Sunt aruncat, părăsit în prezent. Încerc zadarnic să-mi regăsesc trecutul: nu pot scăpa.”7 Reconstituirea trecutului e inutilă, dacă ar putea însă să-şi aducă aminte, dar „ nu nai văd nimic: oricît mi-aş răscoli trecutul nu mai reţin decît frânturi de imagini şi nu ştiu prea bine ce reprezintă, nici dacă sunt amintiri sau ficţiuni.”1 Trecutul e amintire, amintirea celorlalţi despre tine, amintirea ta despre tine, un lucru greu de păstrat pentru un om singur şi liber: „Trecutul e un lux de proprietar. Unde voi păstra trecutul meu? Nu poţi pune trecutul în buzunar; trebuie să ai o casă pentru el. N-am decît trupul meu; un om singur, numai cu trupul lui, nu poate reţine amintirile; acestea trec prin el. N-ar trebui să mă plîng. N-am vrut decît să fiu liber.”2 Credinţa în Dumnezeu este şi ea blocată în prezent, dar într-un alt prezent, al tablourilor muzeului din Bouville. Acolo era pictată elita bouvilleză între 1875 şi 1910 de Renaudas şi Bordurin: „În regulă cu Dumnezeu şi cu lumea, atunci ca şi în toate zilele, aceşti oameni alunecaseră uşor în moarte, ca să meargă să-şi ceară partea de viaţă veşnică la care aveau dreptul.”3 O uşoară ironie şi un oarecare regret se desprind din acest „a fi în regulă”: ironia lui Sartre faţă de elita bouvilleză şi regretul lui Roquentin că aceşti oameni s-au salvat prin Renaudas şi Bordurin. Religia este pusă pe acelaşi plan cu îndatoririle şi drepturile, religia se învăţa : „Femeile au crescut copii frumoşi, I-au învăţat îndatoririle şi drepturile lor, religia, respectul tradiţiilor care au adus glorie Franţei.”4 Autodidactul nu crede în Dumnezeu, în schimb crede în oameni: „ nu cred în Dumnezeu; existenţa lui e dezminţită de ştiinţă. Dar în lagăr am învăţat să cred în oameni.(…) În fiecare duminică mă duceam la liturghie. Domnule, niciodată n-am fost credincios. Dar nu s-ar putea spune că adevărata liturghie este comuniunea între oameni?”5 Roquentin nu crede nici măcar în oameni. Credinţa e înşelătoare chiar şi pentru un om al Bisericii: „ Un preot înaintează cu paşi măsuraţi, citindu-şi breviarul. Pentru o clipă înalţă capul şi priveşte aprobator marea: marea este şi ea un breviar, vorbeşte de Dumnezeu.”6 Existenţa lui Dumnezeu e iluzorie:„ Adevărata mare e rece şi neagră, plină de ferocitate; se târăşte sub pelicula verde, subţire, facută să-I înşele pe oameni. Silfii care mă înconjoară s-au lăsat păcăliţi: nu văd decît pelicula subţire, ea dovedeşte existenţa lui Dumnezeu. Eu văd dedesubt; poleielile se topesc; catifelatele piei strălucitoare, delicatele piei de piersică ale bunului Dumnezeu plesnesc pretutindeni sub privirea mea , se crapă şi se cască.”7 Comunicarea cu Dumnezeu nu poate fi decît superficială din moment ce existenţa Lui este asociată cu acestă „ peliculă subţire”. Inutil să mergi mai departe, inutil să te întrebi ce e dincolo, ce vede Roquentin „ dedesubt”. Poate că nu vede nimic şi tocmai de aceea îi este teamă.
Ajunge să fie cuprins de greţă şi să se identifice cu ea: „ Greaţa nu m-a părăsit şi nu cred că mă va părăsi prea curînd; dar nu mai sufăr, nu mai e o boală, nici un acces trecător: e una cu mine.”1 Se gândeşte la sinucidere pentru că se simte de prisos. Dar până şi propria-I moarte ar fi de prisos. Trăieşte , ca şi Meursault din „ Străinul”, experienţa absurdului, dar nu absurdul „ relativ”2, ci absurdul absolut: „Şi fără să formulez ceva sigur, înţelegeam că găsisem cheia Existenţei, cheia Greţii, a propriei mele vieţi. De fapt tot ce am putut înţelege pe urmă se reduce la acest absurd fundamental.”3 Simte că nu mai are pentru ce trăi şi atunci se gândeşte la Anny ca la o posibilă salvare, dar Anny îl părăseşte. Ajuns complet singur şi fără speranţă continuă să scrie crezînd că astfel va ţine Greaţa la distanţă. Dar scrisul nu e decît o amânare: „Adevărul e că nu pot lăsa tocul din mână: cred că vine Greaţa şi am impresia că o întârzii scriind. Aşa că scriu tot ce-mi trece prin cap.”4 Se hotărăşte să părăsească oraşul Bouville şi să se întoarcă în Paris. Ascultînd pentru ultima oară melodia preferată ( „ Some of these days” ) se gândeşte la compozitor şi la interpretă: „Uite doi care s-au salvat: evreul şi negresa.(…) S-au spălat de păcatul de a exista.”5 În ultimul moment crede că astfel se va salva şi el, dar nu prin muzică : va scrie o carte, un roman prin care ceilalţi să-ţi amintească de el.

2.2. Un străin

„Même les hommes sans évangile ont leur Mont des Oliviers. Et sur le leur non plus, il ne faut pas s`endormir.”6( „Le Mythe de Sisyphe”, pg. 174 )

Greşeala creştinismului a fost, în viziunea lui Camus, adorarea unui nevinovat condamnat la moarte, proclamînd astfel atotputernicia răului. Isus devine simbolul condiţiei umane, condamnatul la moarte pe nedrept. Drama lui este aceea de a fi trăit şi murit pentru o iluzie falsă. Fără vreo intenţie blasfematorie, Camus ni-l propune pe Meursault, „ singurul Cristos pe care îl merităm”1. Acesta refuză să creadă într-o altă împărăţie decît cea terestră, refuză să mintă, motiv pentru care este privit ca un străin: „Eroul cărţii e condamnat pentru că nu intră în joc. În acest sens el este un străin de societatea în care trăieşte.”2 A nu intra în joc înseamnă a nu accepta minciuna, a nu-şi simplifica viaţa, a nu-şi masca sentimentele. Societatea se simte astfel ameninţată şi e nevoită să reacţioneze, condamnându-l la moarte. Drumul spre ghilotină începe cu moartea mamei. Meursault nu are noţiunea timpului, nu ştie nici cîţi ani avea mama lui şi nici cînd a murit : dacă a fost „ ieri”, sau „ azi”. Este surprins cînd află că ultima dorinţă a mamei fusese să I se facă o înmormântare religioasă: „Cît trăise, măicuţa, fără să fie necredincioasă, nu se gândise niciodată la religie.”3 Nici el nu se gândeşte la religie pentru că are credinţa lui: crede în lumea aceasta. Îi place să observe natura şi să se bucure de ea, în special de amre şi de cer. Deşi vede cerul în cel puţin cinci nuanţe diferite, niciodată nu-şi pune problema dacă există ceva dincolo: la înmormântarea mamei cerul era „ albastru şi alb”, a doua zi era „ albastru şi auriu”, duminică cerul era „senin, dar fără strălucire”, seara „ cerul s-a înroşit”, iar aproape de ultima zi „ cerul căpăta culoarea verde”. În ultima clipă n-ar şti probabil către ce să-şi îndrepte privirea: către cer, sau către mulţimea care îl va privi cu ură. Indiferent ce-ar alege, nu va vedea decît lumea aceasta pe care o părăseşte cu regret.
Atunci cînd bătrânul Salamano îşi pierde câinele, se gândeşte la mama lui pentru prima dată după înmormântare: „Şi, după sunetul bizar care s-a auzit prin uşă, am înţeles că plângea. Nu ştiu de ce m-am gândit la mama.”4 Probabil şi mama pierduse pe cineva drag, sau el începe să se simtă singur. Însă gândul îi trece repede pentru că „ trebuia să mă scol devreme a doua zi”5. Evenimentele nu-l afectează, îi sunt indiferente moartea mamei, relaţia cu Maria, prietenia cu Raymond, fraza lui cheie e „ mi-e totuna”. Cînd îl împuşcă pe arab, simte că a rupt un echilibru: „am inţeles că sfărâmasem echilibrul zilei, liniştea excepţională a unei plaje pe care fusesem fericit.”6 Dar nu se simte vinovat şi până şi această întâmplare îl lasă indiferent.
Absurdul începe în momentul în care este închis şi interogat. Camus defineşte absurdul ca fiind: „ confruntarea între acest iraţional( lumea ) şi această nemărginită dorinţă de claritate a cărei chemare răsună în străfundurile omului.”1Este acuzat nu numai pentru crimă, ci şi pentru că dăduse dovadă de insensibilitate la moartea mamei. Atunci cînd I se reproşează că este un om închis şi tăcut, răspunde: pentru că n-am niciodată mare lucru de spus.”2 Spre deosebire de Isus care fusese ispitit de diavol pentru a I se pune la încercare credinţa, Meursault este ispitit pe rînd de doi oameni, punândui-se la încercare necredinţa. Primul care încearcă este judecătorul. Acesta se arată interesat de Meursault şi spune că ar dori să-l ajute. Scoate un crucifix din argint pentru a fi mai convingător şi „ cu o voce complet schimbată, aproape tremurândă, a exclamat: .Am spus : .Atunci el mi-a spus repezit şi cu pasiune în glas că el crede în Dumnezeu, că e convins că nici un om nu e atît de vinovat încît Dumnezeu să nu-l ierte, dar că pentru asta trebuie ca omul, prin căinţa lui, să devină asemenea unui copil, al cărui suflet este curat şi gata să primească totul.”3 Judecătorul îl întreabă dacă crede în Dumnezeu : „ am răspuns că nu. S-a aşezat indignat. Mi-a spus că e imposibil, că toţi oamenii cred în Dumnezeu, chiar şi cei care-şi întorc faţa de la el. Asta era convingerea lui şi, dacă ar ajunge vreodată să se îndoiască de asta, viaţa lui n-ar mai avea nici un sens.”4 Judecătorul nu înţelege cum poate cineva să nu regrete o crimă, să simtă „ o oarecare plictiseală” atunci cînd I se vorbeşte de Dumnezeu: „ ”5 Şi , pentru că vede că nu poate face nimic, renunţă: „nu mi-a mai vorbit de Dumnezeu şi nu l-am mai văzut în starea de tulburare a acelei prime zile.”6
Cu timpul Meursault se obişnuieşte cu regimul detenţiei: „ la începutul detenţiei mele, totuşi cel mai greu de suportat era faptul că aveam gânduri de om liber…Dar asta a durat numai câteva luni. După aceea nu mai aveam decît gânduri de prizioner.”7 I se ia libertatea, dar se obişnuieşte fară ea. I se iau ţigările, dar se obişnuieşte fără ele. Crede că ar putea să trăiască în orice condiţii: „ asta era de altfel o idee de-a mamei şi ea o repeta adesea, că pînă la urmă te obişnuieşti cu toate.”1Încearcă să-şi ocupe timpul aducându-şi aminte: „am terminat cu plictiseala în momentul în care am învăţat să-mi amintesc.”2 Descoperă că este singur şi că nu-l aude nimeni în momentul în care îşi recunoaşte propria voce: „Pentru prima oară de luni de zile, am auzit distinct sunetul vocii mele. Am recunoscut.o ca fiind aceea care răsuna de multe zile în urechile mele şi am înţeles că în tot acest timp vorbisem singur.”3 La judecată are impresia că este privit de sine însuşi. Este acuzat că a băut cafea cu lapte şi că a fumat la moartea mamei, că a înmormântat-o „ cu un suflet de criminal”. În faţa urii oamenilor simte nevoia să plângă: „Pentru prima oară de ani de zile , am simăţit nevoia stupidă să plîng pentru că mi-am dat seama cît de mult mă urau toţi aceşti oameni.”4 În aceste momente Meursault nu mai poate face nimic, vede cum soarta sa e decisă de alţii şi toată această situaţie I se pare ridicolă. Preşedintele îi anunţă sentinţa: I se va tăia capul într-o piaţă publică, „ în numele poporului francez”.( Nu aşa murise oare şi tatăl lui Camus, adică tot „ în numele poporului francez”? Fusese în fond aruncat într-un război care nu era al lui, într-o ţară care de asemenea nu era a lui.)
Amână vizita preotului pentru a treia oară încercînd să găsească o scăpare „ din angrenajul mecanismului”. Un singur exemplu de evadare I-ar fi dat speranţă: „Importanţă avea numai posibilitatea de evadare, un salt în afara ritualului implacabil, o încercare iraţională care să ofere toate şansele speranţei.”5 Însă inevitabilul nu avea nici o ieşire: „ Dar gândindu-mă bine la toate, nimic nu-mi îngăduia acest lux, totul mi-l interzicea, mecanismul mă lua iar în stăpânirea lui.”6 Ghilotina îi blochează orice speranţă: „ partea proastă a ghilotinei era că nu-ţi lăsa nici o şansă, absolut nici una.”7 „A condamna la moarte o fiinţă, spunea Camus în „ Caiete”( 1948-1951 ), înseamnă a-I suprima şansa de desăvârşire.” Aceeaşi idee e reluată în „ Refecţii despre ghilotină”( pg. 81): „ A hotărî că un om trebuie sancţionat cu pedeapsa definitivă înseamnă a hotărî că acest om nu mai are nici o şansă de răscumpărare.” Camus este total împotriva pedepsei cu moartea, neconsiderând-o ca fiind un exemplu pentru societate, ci mai mult o răzbunare. Singurii care pot condamna la moarte sunt cei absolut nevinovaţi. „ C`est pourquoi Dieu doit être absolument innocent” („ Cahiers 2”, pg. 270). Meursault are toate motivele să nu accepte această condamnare, din moment ce nimeni nu este absolut nevinovat ca să poată condamna la moarte. Practic este condamnat de două ori pentru că „ aşteptarea pedepsei capitale îl nimiceşte pe om cu mult înainte de a muri. De fapt, deşi n-a ucis decît o singură dată, el este silit să moară de două ori, prima moarte fiind mai rea decît cealaltă.”1
Preotul, a doua persoană care încearcă să-l aducă la credinţă, intră în celulă neanunţat: „cînd l-am văzut m-a scuturat un fior. El a băgat de seamă şi mi-a spus să nu mă sperii. I-am spus că el venea de obicei în alt moment.”2 Meursault îi răspunde că nu crede în Dumnezeu, că asta I se pare o problemă fără importanţă. Părintele încearcă să-l convingă privindu-l fix în ochi. Dar Meursault cunoştea acest joc şi nu se lasă păcălit. Un condamnat la moarte este un om absurd prin excelenţă. Degeaba îi vorbeşte preotul despre speranţă şi despre păcat pentru că Meursault nu mai are speranţă şi nu ştie ce este păcatul. I s-a spus că este vinovat şi trebuia să plătească. Încercările preotului sunt zadarnice. Meursault nu vede nimic în zidurile închisorii, nu vede ieşind un chip dumnezeiesc şi totuşi „ pote, e mult de atunci, am căutat aici un chip. Dar acest chip avea culoarea soarelui şi flacăra dorinţei: era acela al Mariei. Îl căutasem în zadar. Acum se sfârşise.”3 Aceasta fusese singura lui speranţă care murise însă repede. Omul absurd trăieşte numai cu ceea ce ştie, nu recurge la nimic nesigur. Credinţa e un domeniu nesigur şi Meursault nu doreşte să piardă puţinul timp care-I mai rămâne cu Dumnezeu. E liber să aleagă ( e de fapt singura lui libertate ) şi alege să nu-l accepte pe Dumnezeu pentru că altfel ar fi însemnat să se mintă şi să treacă de partea oamenilor care l-au condamnat. El nu vede în preot un trimis al lui Dumnezeu, ci un om care încearcă să facă ceea ce n-au reuşit ceilalţi de dinaintea lui şi anume să-l determine să accepte condamnarea. De aceea se enervează pe preot ( e singurul moment în care îşi iese din fire ): „ atunci, nu ştiu ce, s-a rupt ceva în mine. Am început să urlu din toate puterile, l-am insultat şi I-am spus să nu se roage.”4 Nu este vorba atît despre credinţă cît mai ales despre acceptarea unui compromis. Oricum „convertirea prin foc sau prin cuţitul ghilotinei va fi întotdeauna suspectă.”5Şi apoi Dumnezeu nu are nici un amestec aici din moment ce nu El l-a condamnat, ci oamenii. O altă viaţă pentru Meursault ar însemna „ o viaţă în care aş putea să-mi amintesc de aceasta de aici.”1
Pentru a treia oară se gândeşte la mama lui încercînd să înţeleagă de ce la sfârşitul vieţii îşi luase „”: „ Atît de aproape de moarte, mama trebuie să se fi simţit eliberată şi pregătită să trăiască iar totul de la început.”2 Într-un fel şi Meursault crede că o poate lua de la început: „ Şi eu , la rândul meu, m-am simţit gata să trăiesc iar totul de la început.”3 Nu şi-a cunoscut tatăl şi singurul lucru pe care îl ştie despre el este că a asistat la o execuţie capitală. Ultima frază a romanului nu înseamnă oare dorinţa lui Meursault de a-şi cunoaşte tatăl? : „ Pentru ca totul să se consume, pentru ca să mă simt mai puţin singur, nu-mi mai rămânea decît să doresc în ziua execuţiei mele mulţi spectatori care să mă întâmpine cu strigăte de ură.”4 Şi, dacă lipsa de comunicare este o adevărată problemă, atunci trebuie inventat un alt limbaj. Ghilotina ar putea ţine loc de limbaj. El şi-ar vedea astfel tatăl şi ar lua-o de la capăt.